C. A. Rosetti

C. A. Rosetti de Ion Luca Caragiale

Un om care a exercitat în adevăr o puternică înrîurire în vremea lui a fost C. A. Rosetti. Ca toți oamenii de felul acesta, el a fost luat de unii ca un apostol, ca un om providențial, care merită dragoste și adorațiune; de alții a fost considerat ca un mare soitariu, și ridicul și pernicios, care merita pe rând dispreț și ură. Nici unii nici alții n-aveau perfect dreptate, și unii și alții o aveau în parte. Era un om de mare temperament: actele lui erau produsele unui amestec de fanatism și de apucătură, de convingere și de manie, de credință și de-ncăpățânare.

Ștrengar și drăcos de mic, copil înrudit cu cele mai mari familii, se înhăitează în tinerețe cu mai mulți de teapa lui, și se pune în revoltă fățișă cu disciplina societății de pe acea vreme. Își lasă plete lungi, face fel-de-fel de giumbușuri și de tămbălăuri, băgând în năbădăi pe isnafi și mahalagii; încalecă d-a-ndăratele pe o saca și se plimbă pe podul Mogoșoaii, escortat în triumf de toți ștrengarii zamparagii, cari îl aclamează strigând: «Ura! vivat musiu Berlicoco!». Se duce vestea pân-la Vodă de isprăvile bandei; Vodă râde și dă poruncă lui Aga să prinză numaidecât pe musiu Berlicoco și să-l tunză muscălește. După aceea, ca să scape târgul și marginile de ceata derbedeilor, Vodă începe să le dea slujbe pe afară, pe unul îl face sameș, pe altul zapciu, pe altul altceva, iar pe Rosetti îl trimite polițaiu la Pitești. Tânărul Berlicoco merge la post și primul act care-1 săvârșește, ca depozitar al siguranții publice, care e? Pune câțiva dorobanți și doi bărbieri în piață: pe cine dintre isnafi ori cupeți or prinde, să-l tunză ridiche. Țipă lumea: scandal! ce-i asta?

«Așa a poruncit Măria-sa Vodă, răspunde polițaiul... Uite pe mine cum m-a tuns!»

Slujește în oaste ca iuncăr și-n acelaș timp face poesii. E foarte curios cum în toate «Ceasurile de mulțumire», cari sunt dedicate Sexului frumos, Rosetti nu cântă libertatea, nici nu accentuează vreo tendință politică; el rămâne poet liric în toată puterea cuvântului, cu o deosebită înclinare către genul galant — și drept să spun, versurile lui, fără a fi de vreo valoare prea însemnată, nu sunt de loc lipsite de grație și de sentiment.

Tânăr, părăsește o puternică relație de inimă și merge la Paris. Acolo ascultă pe Lamennais, pe Michelet, pe Quinet, pe Baudrillard. Torentul confuz de idei din nainte de mijlocul veacului îl răpește și-l îmbată. Se-mbuibă pe nemestecate cu un repertoriu de formule și de clișeuri liberale, republicane, umanitare, pe cari și le reduce chintesențiate la două hapuri particulare, celebrele lui proposiții mistice: «Luminează-te și vei fi — Voește și vei putea», și se întoarce în țară înainte de Revoluțiune. Ín timpul când el se hrănea cu principii Ia Paris, tânăra părăsită nu voia să se lase de tot neconsolată. Rosetti află de asta îndată ce sosește în București — un prieten bun se găsește totdeauna pentru a-ți face așa serviciu de inimă. În luna lui Cuptor, pune caii la o sanie și pornește la mănăstirea unde infidela petrecea vara. Toată lumea din sat și din mănăstire se strânge ca la urs, la chiotele surugiului, să vază pe boerul.

«Ce-i asta, Costache? întreabă femeea râzând... Cu sania?

— Ca să viu mai de grabă, iubita mea: știam cu ce nerăbdare mă aștepți»!

După potolirea definitivă a evenimentelor de la 48, Rosetti se întoarce în țară și începe febrila-i activitate politică. Librar, editor, tipograf, ziarist, staroste de negustori, director de teatru și mai presus de toate agitator și conspirator, om de un temperament și de o putere de sugestiune extraordinară, face propagandă în clasa mijlocie, lipsită pe atunci aproape cu desăvârșire de cultura apusană. Pentru asta fundează «Românul». Inventează atunci vestitul său limbaj italo-macaronic: el este «fundatorele, directorele și redactorele acestui ziar liberale»; combate pe un «mareșale franceze, o creatură imperiale, care n-are nici o idee geniale și nici-un avânt naționale»; admiră din contra pe un «admirale engleze pentru convingerea-i constituționale»; este «inimic mortale al unui regime personale și fatale». «E iust, vrea iustiție!»... Apoi în ajunul răsboiului, face apel «la cetățiani, la sătiani, pompiari, oficiari, serginți, etc.»... să nu uite că: «unei națiuni snervate, speriința ne spune, trebue să i se stragă sânge!».

Urme de influența acestui jargon baroc ne-au mai rămas astăzi doar pe biletele, pe scriptele și pe edificiile Băncei noastre. Peste tot se scrie «Banca Naționale» — este ultimul omaj, destul de ieftin de altminteri, pe cari îl fac foștii săi discipoli, dd. Costinescu și Carada, micilor manii ale marelui om.

Tot Rosetti a inventat și chenarul negru la gazetă pentru ocaziunile de «profund doliu naționale». Când s-a votat prima convenție cu Austro-Ungaria, «Românul», cernit de jur împrejur, începea astfel:

«Astăzi s-a împlântat cuțitul în sânul României, iar cadavrul ei sângerând s-a aruncat la picioarele comitelui Andrassy...».

Tot Rosetti a inventat și Plevna internă, adică cetatea Reacțiunii.

Rosetti avea, ca artist, mai multă pasiune de paradă democratică decât convingere de principiile democratice. Ca ministru, combate adesea actele propriului său guvern prin ziarul al cărui «directore» nu încetează niciodată a fi. Ministru de culte, dă circulară către primari, prin care le spune că, fără învățătură, poporul nu poate face progres, și deci trebuește un «sacrificiu reale pentru a avea o școală naționale și liberale». Circulara începe așa:

«Frate Primare, luminează-te și vei fi!.. și, la sfârșit, în loc de banala formulă: «Primiți, d-le primar, asigurarea, etc...» închee cu: «Primește o strângere de mână de la al tău frate, Ministrul cultelor etc....».

Dar unde activitatea lui, în afară de orice ghidușie, a fost în adevăr eminentă, a fost la prezidența Camerei.

Mult glumiseră liberalii pe socoteala prințului Dimitrie Ghica, prezident în atâtea rânduri, pe care-l zugrăveau în foile lor umoristice cu un clopoțel de gât:

«Frunzuliță trei lalele,
Avem două beizadele:
Unul e simplu vițel,
Altul e cu clopoțel».

Rosetti n-a pus odată mâna pe clopoțel. În cele mai furtunoase împrejurări îi era de ajuns, ca să conducă ședința, un condei de plumb, cu căpătâiul căruia ciocănea tacticos în tribună. Dar câtă autoritate în vârful unui condei! Curând după venirea liberalilor, reușește la o alegere parțială a colegiului I de Iași d. Maiorescu. Turbați, colectiviștii vor să invalideze alegerea. Raportul conchidea la invalidare. Biletele negre curgeau în urnă. Era aproape să se completeze cele două treimi necesare pentru eliminarea alesului opoziției, când acesta se adresează către prezident și-i zice:

«Am înțeles, d-le Rosetti, mă invalidați»... și voește să plece.

— N-ai înțeles, onorabile, bine —zice prezidentul.

Se scoală după fotoliul său, pe care-l cedează unui vice-președinte, se coboară degrabă, își face loc prin înghesuială la vot, ajunge la urnă și, privind cu autoritate în dreapta și-n stânga la toți cari se îngrămădeau să voteze, arată bila albă și o aruncă ostentativ în urnă contra invalidării. Se înțelege că bilele albe au început să curgă: fiecare a imitat mișcarea prezidentului; invalidarea a căzut — d. Maiorescu a fost declarat deputat.

Alesul Iașilor peste câteva zile își desvoltă o faimoasă interpelare: toată Camera colectivistă se frământă... întreruperi, rânjituri, sgomot. Oratorul, obosit de atâtea hârțueli, asupra unei întreruperi grosolane făcută de Nae Dimancea, invoacă ocrotirea prezidentului.

«D-le Dimancea, zice Rosetti, vă rog nu întrerupeți, sunt aci ca să apăr minoritatea contra majorității!».

Tumultul încetează. Îmbărbătat de sprijinul prezidentului, oratorul, continuând, aruncă majorității o săgeată înveninată: majoritatea cu ochii la prezident fierbe și nu cutează să miște. Atunci, ciocănind liniștit cu condeiul pe masă:

«D-le Maiorescu, zice, sunt aici ca să apăr nu numai minoritatea contra majorității, dar și majoritatea contra minorității!».

Oratorul începe să rază și majoritatea astfel, începe iar să urle; dar căpătâiul condeiului restabilește liniștea.

Cu ocazia unei interpelări adresată de un colectivist răposatului colonel Slăniceanu, pe atunci ministru de război, se face în Cameră un scandal de familie infernal. Condeiul nu mai are nici o putere. De două ori prezidentul părăsește tribuna și ridică ședința. În sfârșit, cu mare greutate, se potolește furtuna, și, după explicația ministrului interpelat, se cere închiderea discuției... Iarăși țipete: contra! pentru!.. În fine, se votează închiderea. Când se stinge de tot tumultul, și prezidentul obosit zice: «în fine trecem la ordinea zilei», hop, nenea Dincă Schileru: «Cer cuvântul!». Prezidentul întreabă distras:

«Pentru ce, onorabile ?

— Vreau să dau d-lui ministru de război niște lămuriri.

— Despre ce?

— Despre chestia de adineaori.

— Apoi, d-ta n-ai văzut că s-a isprăvit cu chestia de adineaori?

— Nu face nimic, stărue nenea Dincă, vreau să-i dau și eu niște lămuriri.

Dar prezidentul, în culmea plictiselei:

— Mă rog, dă-mi voe: ți le-a cerut lămuririle astea d. ministru?

— Nu.

— Ei, atunci stăi la loc pân' ți le-o cere.

Și nenea Dincă a ascultat.

Dar una din cele mai caracteristice întâmplări ale lui Rosetti este fără îndoială aceea cu care voi sa termin și din care se vede felul spiritului acestui om și puterea ce-a avut-o el odinioară de a fanatiza oamenii.

Era pe vremea lui Cuza. Rosetti publicase în «Românul» un articol fulminant. Se aștepta sa fie arestat și «Românul» suprimat. Ședea cu locuința pe strada Academiei, peste drum de Rașca, birt și cafenea la modă pe atunci. Rașca, ceh de origină și fanatic republican, profesa ideile cele mai înaintate, și, firește, se închina lui Rosetti.

Directorul «Românului» află de dimineață că înainte de amiază are să fie călcat de procuror... Era prin Iunie. Până să vie să-l aresteze trece peste drum la Rașca să ia o ceașcă de supă și un pahar de vin, și lasă acasă vorbă unde să-l găsească oricine. Rașca îl întâmpină cu cel mai profund respect și-l servește în grabă. Pe când conversează amândoi, se întunecă deodată și se pornește afară o vijelie îngrozitoare de vară; se aud geamuri spărgându-se și țipetele celor apucați pe drum. Rosetti soarbe încet din supă, spunând amicului său care șade în picioare, că Europa în veacul viitor va fi ori căzăcească, ori republicană. Afară furtuna crește mereu.

Deodată ușa se deschide și procurorul, urmat de dorobanți, intră; înaintând grav pân' la masă, întreabă:

«D-ta ești cetățeanul C. A. Rosetti?

— Da, d-le.

— În numele legii ești arestat!... Urmează-mă!

— Vă rog, d-lor, lăsați mai întâi pe bietul prizonier să-și bea cafeaua!» și face semn să șează procurorului, care ascultă.

Apoi cu tonul celei mai înalte politețe:

«D-v. nu luați un cognac?... Fratele Rașca are cognac minunat.

— Nu, mulțumesc.

— Eu o să iau».

Rașca era în culmea admirației, nu putea înțelege tăria omului aceluia care-și lua cafeaua și-și degusta cognacul cu atâta liniște sufletească, cu atâta sânge rece, parcă n-ar fi fost alături sbirii, gata să-l înhațe; nu se putea îndestul minuna de ascendentul ce avusese Rosetti asupra sbirului.

Dar acum s-a întunecat cu totul și furtuna e în culme.

«Sunt gata, d-lor să vă urmez», zice Rosetti.

— Haidem, zice procurorul.

Rașca se repede să sărute mâna martirului, acesta l-atrage în brațe, îl pupă frățește și pornește fără pripă urmat de sbiri. Când deschide ușa să iasă, o clipire orbitoare despică văzduhul întunecat și numaidecât urmează răcnetul formidabil al trăsnetului, care a căzut aci foarte aproape, sguduind din temelii toată împrejurimea. Martirul a plecat, iar Rașca pică în genunchi și începe să-și facă repede cruci peste cruci:

«Jesus! Maria! Das ist ein Christus!»

Până la moarte, Rașca a rămas cu convingerea că Rosetti era o ființă supranaturală.

C. A. Rosetti, odinioară sufletul liberalismului utopic, om de atâtea succese ușoare, inventator al atâtor năzdrăvănii politice, dar totuși una din cele mai interesante figuri ale partidului «național-liberal», mai târziu, cătră sfârșitul carierei sale, disgrațiat de colectivitate, a murit părăsit de toți partizanii lui cei mai apropiați, de aceia cari îi datorau lui personal tot norocul lor. Biata cloșcă târziu a văzut că ouăle clocite cu atâta căldură fuseseră de năpârcă. Soarta crudă a voit ca acest om de mare temperament să nu moară până ce n-o vedea măcar începând tristele urmări ale activității sale politice, inspirată de o foarte greșită, dar desigur sinceră convingere. Soarta crudă a precipitat rodirea semințelor pernicioase pe cari le aruncase el cu multă bună intenție: semănase umanitarism eterat și liberalism trandafiriu și i-a răsărit cel mai negru egoism și cel mai infect ciocoism; semănase crinul democrației, și a văzut răsărind mătrăguna colectivității.

Amară decepție!.. Voește și vei putea! Ce voise și ce putuse!

Pentru o viață așa de veselă, sfârșitul a fost destul de trist.