Cămila şi vulpea

Cămila şi vulpea
de Antioh Cantemir, traducere de Alecu Donici

Cămila mult geloasă văzând un ţap odată

Cu coarnele cum bate de câini înconjurat,

A început în sine a blestema pre soartă

Zicând: ce ticăloasă eu parte am luat!

Un trup frumos şi mare să fie fără coarne,

Să nu aib eu o armă ca slava să-mi lăţesc,

Ca duşmanii mei lesne în praf să se răstoarne!

(Geloşii felurite de pricini născocesc

Când vor să tot cârtească). Aşa se tânguieşte

Cămila mergând tristă cu capu-n jos plecat,

Dar o vicleană vulpe ce-n drum o întâlneşte,

Împărtăşire multă la soartă-i a luat.

Cămila de-amăruntul îşi spune scârba toată.

— Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvânt,

Dar eu am mijloc sigur ca să te fac cornată.

Colo-n pădurea ceea un loc e în pământ,

De drum nu prea departe; îl vei afla sub zare;

Se cheamă vizunie: la ea oricine-a mers

Şi capul său plecându-şi a stat păzind răbdare,

Fără de prelungire cu coarne s-a ales,

Precum berbecii, boii şi ţapii dau dovadă.

Această sfătuire cămilei a plăcut;

Ea nici gândea că leul în vizunii să şeadă,

Dar cine cată coarne, la minte e cam scurt.

Cămila iute-aleargă, cu mare bucurie

Găseşte acea bortă sub nişte frasini vechi,

Şi capul îşi afundă îndată-n vizunie,

Iar leul cu cruzie o prinde de urechi.

Ea trage, el nu lasă, pân-ce-n sfârşit scăpând.

Acasă se întoarce urechile lăsând.

O, iubitori de slavă! Pre voi v-am arătat,

Fiinţa de cămilă spre laudă v-am dat.

Cunoaşteţi că acela ce fala tot goneşte

Cu râsul şi ocara ades se pomeneşte.