Călătorul

Călătorul

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

Trece-un călător și cântă,

Trece pe-o cărare frântă

Prin câmpia înflorită,

Cu inima veștejită.

El se plânge că-n cea lume

Nime știe de-al său nume,

Nime nu se îngrijește

De e mort ori de trăiește.

Surioara Magdalină

L-auzea dintr-o grădină,

Și pe gânduri ea cădea

Și de dor se aprindea:

„Călătorule mâhnit,

Și prin lume rătăcit!

Tu ești pasăre străină

Care cântă prin grădină

Ș-apoi zboară mai departe

Lăsând inimi înfocate."

„Surioară mângâioasă!

Mult ești dulce și frumoasă!

Ochii-ți ard și-ți arde fața

Ca garoafa dimineața,

Când de rouă-i încărcată

Și-n lumină se arată."

„Călătorule mâhnit,

Nu ți-e calul obosit?"

„Nu, drăguță, nicidecum,

Dar e săturat de drum".

Călătorul se oprea,

Nici că mai călătorea!

Note

Există o legendă a unei călugărițe ce a urmat în codri pe un om necunoscut și care a fost găsită moartă sub poalele Ceahlăului. Poate ca balada Călătorului să fie începutul acelei drame misterioase.