Cîntece (Iosif, 2)

Aceloraşi mizerii pradă
Se lasă lumea nărăvită :
Nemernicia-n veci slăvită,
Şi meritul — hulit în stradă.

Virtutea stă în linguşire,
Dreptatea,-n vorbe care sună,
Şi toţi se sfîşie-mpreună
În nenţeleasa lor orbire.

Acesta-i raiul vremei noastre,
Lipsit de cinste şi iubire !
— De n-ai fi tu, a ta zîmbire
Şi-a ochilor lumini albastre,

Tu, crin plăpînd de primăvară,
Pe care-l strîng cu frică-n braţă,
Mi-ar fi aşa de frig în viaţă,
Ca într-o casă mortuară...

Las' luptele haine
Ce lumea o distramă :
Copilă, n-avea teamă
Şi te încrede-n mine.

Dă-mi ochii, dă-mi surîsul,
Şi cazi-mi dulce-n braţă...
O, vino de mă-nvaţă
Cît preţuieşte visul :

Doar pentru el ne darăm
Noi unul altui, dragă...
N-aş vrea, pe-o lume-ntreagă
Ca şi pe el să-l sfarăm !