Buruiana de leac

De la Wikisource

Aoleo! mamă Ileană!

Cată-mi vreo buruiană^[1]

Şi cu mine-ţi fă pomană.

Mergi în câmp de-alege-un smoc

Tot de mac şi busuioc,

Să-mi stingi inima de foc.

C-a fi azi o săptămână,

Am văzut pe la fântână

O puicuţă de română,

Şi de-atunci dorul mă frânge,

Soarele din cer mi-l stinge,

Şi la groapă mă împinge.

Dragostele tinerele

Nu se fac din viorele,

Ci din buze subţirele.

Blestemat să fie locul

Unde mi s-a aprins focul

De-mi tot plâng acum norocul.

Blestemat să fie ceasul

Când i-am urmărit eu pasul

Şi i-am auzit eu glasul.

Cu pasul m-a rătăcit,

Cu glasul m-a ameţit;

Liniştea mi-am prăpădit!

---

1. ↑ În toate satele sunt babe care au specialitatea de a lecui bolnavii cu buruiene culese mai cu seamă în ziua de Sânziene după Rusalii. Ele întrebuinţează cu destulă dibăcie unele leacuri ce se numesc doftorii băbeşti; dar mai totdeauna acele leacuri sunt întovărăşite cu descântece. În notele baladei Cucul şi turturica am dat două descântece, acela de deochi şi de iele; mai adăugăm aici altele trei. Acele de pocitură, de săgetătură şi de muşcătura şerpilor. Descântec de pocitură

   Păsărică albă

   Cu aripa albă!

   Din piatră-ai crescut,

   Cu nori te-ai bătut,

   Trei picături din tine-au căzut:

   Una de lapte, una de vin

   Şi una de venin.

   Cel ce-a băut laptele s-a săturat,

   Cel ce-a băut vinul s-a îmbătat,

   Iar cel cu veninul a crăpat.

   Aşa să piară pocitura din pocit,

   Pân-într-o clipă să fie lecuit

   Şi să rămâie ca pomul înflorit!

   Descântec de muşcatul şerpilor

   Sub o tufă-n poieniţă

   Este-o fântâniţă

   Şi-n fântână-o pietricică

   Rece, vineţică,

   Şi sub piatră-un şerpurel

   Cu dinţi de oţel.

   Dinţii apuc de piele, pielea de carne, carnea de os

   Şi prin trup trece un fulger veninos.

   Dar cum iese dintre nori

   Fulgerii strălucitori,

   Celui şerpurel

   Aşa să iasă din os, din carne, din piele

   Ce stă sub pietricică

   Muşcăturile rele

   În fântâna mică,

   De dinţi de oţel

   Sub tufă sălbăţică.

   Cu aceste cuvinte se descântă o cofiţă nouă cu apă ne-ncepută, în vreme ce vrăjitoarea tulbură apa cu trei vărguţe de alun. Apoi se deşartă cofiţa descântată pe rana muşcăturii. Descântec de săgetătură

   Plecat-au nouă fete fecioare

   Pe cale, pe cărare.

   Şi-ntr-o mândra vale,

   La mijloc de cale,

   Maica Domnului le-a întâlnit

   Şi din carul ei de aur astfel le-a grăit:

   ,,Unde mergeţi pe răcoare,

   Voi, nouă fete fecioare?"

   ,,Mergem la biserica cea mare

   Cu trei altare.

   Ne-am luat năframele

   Să ştergem icoanele,

   Ne-am luat ştergarele

   Să curăţim stranele,

   Ne-am luat măturile

   Să măturăm scările".

   ,,Voi, nouă fete fecioare,

   Luaţi toate câte o floare

   De sub a mele picioare

   Şi vă duceţi colo-n sat,

   La cel bolnav săgetat,

   Cu ochii să-l mângâieţi,

   Cu florile să-l ştergeţi

   De junghieturi,

   De săgetături,

   Să râmână curat luminat,

   Cum Dumnezeu l-a lăsat".