Bucureștii ce se duc

Bucureștii ce se duc de Henri Stahl

sursa: Henri Stahl, Bucureștii ce se duc, Ediția a III-a, Ed.Domino, Iași, 2002 ISBN 973-85901-5-9

LĂMURIRI

Cu noile bulevarde, nefolositoare imitație pariziană, care răscolesc fără milă pitoreștile cartiere bătrânești, cu mania alinierii militărești a străzilor, cu dărâmarea pe rând a hanurilor, a caselor vechi românești, spre a le înlocui cu pedante clădiri imitate după cele mai lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, urmele trecutului Bucureștilor. Bisericile prea vechi, ridicate de evlavia Domnilor temători de Dumnezeu, și care, cu puțină pietate, s-ar fi putut păstra în întreaga lor severă și amonioasă frumusețe, cad în ruine și se dărâmă. Așa a fost soarta recentă a bisericii Sărindar, a Sfântului Sava ori a turnului Colții; iar dacă se „restaurează“, se prefac de prea multe ori în caricaturi seccesion: în genul bisericii și clopotniții hanului Zlătari. În indiferența vinovată a generației noastre pentru tot ce nu e lux și maimuțărie a Apusului, distrugătoare de originalitate locală, te lepezi de tot ce a fost drag părinților tăi, cu o nepăsare ce ar merita pedeapsă.

Păstrarea amintirii prin gravură a fizionomiei vechiului București ar trebui să fie titlurile de noblețe ale orașului, un fel de galerie de tablouri a strămoșilor, iar Primăria ar trebui să-și pună mândria în a îmbogății tot mai mult colecția de vederi, arătând Bucureștii în normală și sănătoasă evoluție. Vechiul local istoric al Adunării Deputaților, făcut din câteva chilii ale călugărilor Mitropoliei, s-a dărâmat fără să se fi fotografiat; nu cunosc fotografii arătând cursul Dâmboviței înainte de canalizare; nu cunosc fotografii ale cartierelor distruse de noile bulevarde. Cred că nu ar trebui să se dărâme casă, să se alinieze stradă fără obligativitatea fotografierii înainte și după prefacere, ca să se poată urmări, an cu an și zi cu zi, înfrumusețarea orașului ori vinovata distrugere a urmelor trecutului neajunse încă la ceasul fatalei pieiri. Pisaniile bisericilor, inscripțiile, traduse în slove latine, ar trebui să se poată ceti la intrarea fiecărui monument, pentru ca trecătorii, cetindu-le, să poată căpăta imbold să învețe istoria țării ce se cunoaște atât de puțin, să prindă iubire pentru orașul în care s-au născut, in care trăiesc, să afle că monumentele mai însemnate ale Capitalei regatului sunt altele decât Palatul Poștelor, Casa de Depuneri și Carul cu bere.

Cu aceste gânduri am scris paginile ce urmează, silindu-mă să redau fizionomia actuală a câtorva cartiere bucureștene, să evoc, ici și colo, fără pedantism, trecutul orașului, să arăt câteva colțuri pitorești puțin cunoscute ale Bucureștilor și, ori de câte ori mi-a fost cu putință, cu ajutorul fotografiei, să pun față în față clădirea de azi amintitoare a clădirii de ieri și să scap lucruri care mâine vor dispărea

Lucrarea de astăzi este un început, și întreaga carte e doar arătarea a ce aș putea, prin muncă, să dau dacă mă voi bucura de simpatia și sprijinul cetitorilor spre a completa încercarea de literatură folositoare ce o fac.

Henric Stahl

BUCUREȘTENBAD

Cum poți deosebi pe dată, în Capitală, pe un provincial de un bucureștean? Foarte ușor: cel dintâi privește tot pe sus, pe la mansardele caselor și merge încet, plictisit, căscând gura cu ceasurile în fața „monumentelor“: Palatul Poștelor, Casa de Depuneri, Palatul Regal, Ateneul, ori în fața vitrinelor magazinelor din Calea Victoriei; cel de-al doilea aleargă grăbit după afaceri; la Casa de Depuneri se uită doar ca să vadă cât e ceasul, iar la mansarde când o avea nenorocul să-i cadă un ghiveci de flori în cap, ori să i se scuture pe haine un covoraș de vreo slujnicuță obraznică.

Cunoscând că acestea, pe lângă îmbrăcămintea fără gust, sunt semnele caracteristice după care recunoști la sigur pe provincial, îi va fi foarte ușor bucureșteanului get-beget, care n-a putut pleca în vilegiatură, să se transforme pentru o zi în provincial și să aibă iluzia aproape completă a unei plimbări prin locuri străine. Rețeta, foarte simplă, e următoarea: scoate cu respect din naftalină redingota cu care te-ai prezentat ca ginerică în fața ofițerului de stare civilă, ia jobenul din aceeași epocă, silește-ți nevasta, soacra, domnișoara, odrasla masculină care va transmite numele de Popescu sau Ionescu posterității, să se îmbrace cu toții în relicve de familie uitate prin cufere; pune, de vrei, ca să fii la modă, hârtie albastră la geamurile casei și, încuind poarta domiciliului conjugal, urcă-te în tramvai cu toată mehala. Să nu-ți fie frică că o să te cunoască cineva, căci toți prietenii tăi sunt duși în vilegiatură ori stau ascunși în casă; poți însă, ca extremă precauție, să-ți pui ochelari albaștri pe nas.

Ca iluzia să fie mai completă, poți în loc să te urci direct în tramvai, să pleci la Gara de Nord, și de acolo cu trenul (35 de bani clasa a III-a) să mergi până la Gara Dealu-Spirei, luând apoi tramvaiul Oppler sau Dudești.

Cam la vreo sută de metri înainte de a ajunge în Calea Victoriei, coboară-te din tramvai cu familia, închide ochii și mergi așa, orbește, drept înainte până ți-o da unu’ un ghiont și s-o răsti la tine, zicând mâniat: „Da ce, musiu, ești chior ?“. În acel moment deschide ochii, zi-i frumos: „Pardon“, și profită de ocazie ca să întrebi, cu un surâs grațios: „Mă rog, Calea Victoriei, dacă nu vă supărați ?“.

Odată ajuns în artera principală a Capitalei, interdicție absolută de a privi aiurea decât țintă la mansarde. Atunci, tu, bucureșteanule, care ai fi în stare, fără greș, pe nerăsuflate, să înșiri magazinele din Calea Victoriei pe rând: „Pepinierele Statului, Apostoleanu, Melik, Karnbach, Socaciu, Gloria, Fine de Secol, Constantinescu, etc.“, o să faci ochii mari, constatând, de pildă, pentru întâia oară în viața ta, că magazinul „Universel“ stă jumătate într-o casă cu două etaje și jumătate într-una cu patru și că sus, la mansardele cu balconaș mititel, sunt leandrii frumoși; că balconul de la etajul al II-lea, deasupra căruia, ca ornament de ghips, stă lipită de părete o cocoană cu „droit devant“ și fără picioare, este cu totul stricat de apa scursă de la un burlan spart; o să te miri văzând că vis-à-vis de Socec, deasupra farmaciei, pe al treilea etaj, e o turelă păstrată, păzită de două statui prea mici (Comerțul și Industria !), ce stau zgribulite de parcă li-ar veni amețeală de sus ce» sunt, și că porumbei își vorbesc de dragoste zburând mereu în jurul lor; o să constați că ceasornicul Casei de Depuneri, cel cu acele secesion prea scurte, și neluminat seara, e proptit între două statui: un Mercur și o cocoană în „negligé“ care ține în brațe... un stup de albine ! Noroc că e de piatră reprezentanta sexului nervos ! O să constați că la Poșta cu mapamonduri înstelate pe acoperiș, stau d-ăia de piatră, aproape goli, gata să-ți zvârle în cap ba un ciocan monstru, ba o roată dințată etc. Și tot astfel, la fiecare pas, pe Calea Victoriei cea îngustă, șerpuită și atrăgătoare de mahalagii, pe Bulevardul drept, cu case puține, ce se pierde la orizont, înspre Cotroceni cu feerică perspectivă, ^[1] seara mai ales când soarele apuse dincolo de mormântul singurului copil al întâiului nostru Rege; pe vechea stradă de negoț a Lipscanilor, azi cu clădiri pedante, pretutindeni, pe străzile pe care treceai zilnic, grăbit, o să vezi, pentru întâia oară, o nesfârșită colecție de statui de ghips, reprezentând mereu până la plictisire „comerțul și industria“; o să vezi case mici pe care le credeai mari ori viceversa, și o sumedenie de lucruri curioase de care habar n-aveai pe vremea când nu erai în vilegiatură în propriul tău oraș.

Când vei fi căpătat cârcei la gât tot privind pe sus treci pe trotuarul din stânga al Căii Victoriei și privește vitrinele magazinelor. Deoarece moda este ca bucureștenii să se plimbe doar pe trotuarul din dreapta, toate vitrinele din stânga o să-ți pară noi și interesante.

Dat fiind că provincialul este un om foarte pudic -mai ales când vine cu nevasta și soacra la București -, să nu te oprești la ferestrele librăriei Alcalay, pentru că două din vitrinele magazinului onorabilului ex-anticar se alcătuiesc exclusiv din cărți franțuzești, cu titluri și ilustrațiuni cam prea sugestive: „La Virginité“, „L‘Avortement“, „L'Hermaphroditisme“, „La Harde-norastie“, „La...“, „La...“, „La...“. (d. procuror ar putea să confiște „Neamul Românesc“ dacă ne-am permite a reproduce toate titlurile instructivelor cărți)^[2]; ori încă, cu poze: „Le moine incestueux“, „Le Capucin enflamme“, „Le bas-fond du crime et de la prostitution „L’Amour, Les Baisers“, „Amours et aventures de Jacques Casanova“ etc. (vitrina din luna Iulie 1909). Cât despre cea de a treia vitrină, rezervată exclusiv cărților românești, e și ea alcătuită din cărți atrăgătoare ca titlu și ilustrații; așa, ca un încadrament de jur împrejur, e cartea: „Peștii Capitalei și peștii din provincie s-a presărat apoi cu gust: „ Cum se trișează la cărți“ „Letopiseții“ d-lui Müller, traducerea „Vieții de Boem“ a lui Murger, cu o ilustrație pe copertă indicând României cum se danțează cancanul, „Nantas “ și alte traduceri din Zola, apărute în „Biblioteca pentru toți“, creată, cu gând cinstit filoromânesc, de bietul neamț O. Müller, care s-a ruinat cu dânsa. Restul vitrinei e compus din cărți de medicină și drept, specialitatea casei.

Tot astfel nu e bine să te oprești, provincialule pudic, la „Magazinul general de Berlin“ (Meyer & Stern), pentru că, deși peste drum de Poliție, prea sunt numeroase aici ilustratele și bibelourile „picante, dar nu indecente“, cum grăiesc afișele teatrului de cinematograf ale bravului „Demonstrator Kupper-mann care, împreună cu d. E. Fagure, apreciatul autor al localizărilor „Șekspir-Bey, Nasturele lui Spritz“ etc., amuzează, vara, publicul bucureștean.

Când o să înceapă să caște, pe rând și apoi în cor, membrii familiei, când o începe să spună soacră-ta că „o să plouă pentru că o dor bătăturile“, ori când o începe să ofteze tare blajina ta nevastă și o să o laude mă-sa, atunci dă dovadă, Popescule, că ești un fin psiholog, și readu surâsul pe buzele tuturor intrând în cofetărie, îndoapă acolo progenitura masculină cu prăjituri, dă cocoanei și domnișoarei Popescu „Caffe Glassee“, soacrei înghețată cu vanilie, iar tu bea zdravăn bere caldă: „Früschopfen!“.

Deoarece plăcerea vilegiaturii nu e completă fără o serioasă deranjare de stomac, luați masa la unul din marile restaurante ale Capitalei (20 de bani mititelu’), vizitate mai rar de raziile sanitare, și apoi, trage la Otel Londra, Avram sau Bellavista, fără însă a te da drept deputat bulgar, ca să nu fii devalizat, cum s-a făcut obiceiul, și trage-i un pui de somn, dacă ți-o fi Zacherlin-ul de bună calitate.

Pe la cinci pornește-o iar să vezi monumentele: „Palatul Poștelor, Casa de Depuneri, palatul Regal, Ateneul, Caru cu Bere “, mergi, de vrei, cu „taximetru“ la șosea, dar să nu ți se abată să vrei să vizitezi biserici sub pretext că ele îți vorbesc mai mult de trecutul orașului, de vremurile de durere, credință, artă și mărire ! Așa ceva nu face studentul bucureștean, dar încă provincialul vilegiaturist! Ce-ți pasă ție, provincial venit în Capitală ca să petreci, că biserica Colței, a Spătarului Mihai Cantacuzino, cu stâlpii ei delicați, cu poarta frumos sculptată, cu delicatele cizelări din jurul ferestrelor lungi și înguste, este cea mai drăgălașă biserică a Capitalei; ce-ți pasă că pe dealul Mihai-Vodă, obârșia orașului, e poate cea mai veche biserică a Capitalei, că în jurul mănăstirii bogate, restaurată de Mihai-Vodă Viteazul, își făcuse gloriosul Voievod cetate domnească, că se vede și astăzi în picioare o întreagă aripă a străvechii clădiri cu imense ziduri groase de cărămidă înnegrită și roasă de secole; ce-ți pasă că sfânta zidire de apărare și evlavie renaște astăzi după o lungă, vinovată nepăsare, albă, curată, primitoare, sub o restaurare pioasă și românească, pentru a păstra cu pietate comoara Arhivelor Țării; ce-ți pasă că în jurul dealului glorios, urcându-l, înăbușindu-l, s-au pripășit cu sutele, ca ciuperci diforme, clădiri meschine, urâte sau pedante, pe care ai vrea să poți într-o clipită de furtună să le dobori pe toate, ca să rămână singură în vârf de deal, în mijlocul grădinilor, albă ca o vedenie curată a trecutului, clădirea sfântă în vederea întregului oraș modem răsărit dintr-însa și închinându-i-se; ce-ți pasă că biserica Radu-Vodă, unde nu îndrăznești să calci, de teamă să nu tulburi osemintele ce dorm de secole sub pietrele grele de morminte ce slujesc aici de pardoseală, a fost pe vremea lui Sinan-Pașa prefăcută în geamie, că marele potrivnic al lui Mihai-Vodă Viteazul făcuse aici, pe deal, o cetate, de mulți pomenită, că se văd încă rămășițele cetății turcești ale învinsului de la Călugăreni; mai degrabă se duce un provincial ce se respectă, peste drum, la Morgă, să vadă rânjind în frigorifere cadavrele verzi ale sinucișilor din stația B. M.; mergând apoi la Caru’ cu Bere și bând, până la îndobitocire, halbă după halbă !

De aceea, tu, bucureșteanule, transformat pentru o zi în provincial sadea, după ce o izbuti cucoana să te scoată din berărie, plimbă-te iar pe Calea Victoriei, și, când te-i plictisi de o să-ți vină să zbieri tot rătăcind fără rost, când o să simți că se apropie momentul să-ți scoți năcazul pe capul nevestei, al copiilor, al soacrei, du-te iar la restaurant, alegând unul care să fie în apropierea unei secții ori al cărui patron îl știi prieten cu comisarul, de-ți strică complet stomacul, și spre a încheia cum se cuvine petrecerea, du seara progenitura ta să vadă artiștii „Teatrului Național“ în „Popescu petrece“. Spectacolul, deși de vară, nu trebuie să fie prea decoltat, de vreme ce merg acolo magistrați, profesori, preoți chiar; și apoi, chiar de ar fi subînțelesurile cam tari, să nu-ți pese pentru domnișoara d-tale, căci, vorba Franțuzului: „ori nu va pricepe, și atunci le poate auzi fără pericol; ori le pricepe, și atunci degeaba i le-ai ascunde !“.

SCĂRICICA

E un pitoresc drum, bolovănos, ce urcă, treaptă cu treaptă, greoi, din Strada Puțu-cu-apă-rece, până sus în dosul cazărmilor din strada 13 Septembrie, unde-ți apare, peste pomii și casele din coastă, nesfârșita veselă grădină a mahalalelor bucureștene, iar pe vreme limpede, în zare, silueta albastră a Carpaților, cu tăietura caracteristică a Bucegilor.

Trec puțini prin această străduță cu scări abrupte: oameni grăbiți urcând gâfâind treptele scofâlcite, spre a-și scuti un lung ocol; trec pe seară Olteni, bălăbănind coșurile goale, cântând vesel din frunză, mergând spre odăile lor din Dealul Spirii, trec soldați și ofițeri, iar, la amiazi și seara, lucrătorii din Arsenal.

Adevărații stăpâni pe Scăricică sunt copiii: se aleargă aici ca nebunii, urcând și scoborând de un număr înspăimântător de ori dealul, găsind mai ales plăcere să vadă plutind pe râulețul subțirel de lături ce curge veșnic la vale prin mijlocul Scăricicăi, bețișoare ori bărci făcute, mâncând uneori bătaie, dintr-o foaie de caiet. Se bucură peste măsură văzând cum sar barca și plutele peste groaznice cataracte la fiece treaptă. Când plouă tare și pot urca dealul bălăcind în apă cu picioarele goale, bucuria lor nu are margini. Iarna apoi, când zăpada a nivelat treptele, când Scăricica este de sus și până jos un povârniș periculos de gheață, numai ei îndrăznesc să o urce cu săniuțele și răsună Scăricica de veselia lor zgomotoasă.

Dacă te gândești cât de ușor s-ar întâmpla să treacă jos o trăsură tocmai în clipa când se prăvălesc nebunește cu săniuța la vale, mărturisești că mult dragi trebuie să-i fie Celui din cer copiii...

LA BAIE LA „TIR“

Când soarele dogorește de rămâne urma ghetelor în caldarâmul străzilor pustii, și ahtiat după o dungă de umbră, te târăști istovit de-a lungul caselor, privind cu simpatie până și umbra stâlpilor de telegraf, doar la baie la „Tir“ mai vezi oameni vioi, cu viață în vine și mușchi.

Parcă toți Bucureștenii fără hârtie albastră la geamuri și-au dat întâlnire aici: gălăgia e asurzitoare, cabinele sunt toate pline, nu găsești pantalon de baie uscat, cearșaf curat; dar te-ai dezbrăca chiar și în cabina comună, doar să ai dreptul să te azvârli în apă, să răsufli răcorit, să te plimbi nesupărat într-un ideal costum de vară, același pentru militar, preot, băcan și filfizon.

La „Tir“ vezi cele mai neașteptate exemplare de deformație fizică în toată goliciunea lor, vorba vine: abdomene uriașe, unsuroase, ce impun respectul; bimani atât de slabi, încât studentul în medicină ar găsi o splendidă ocazie să repete aici în vacanță cursul de osteologie; vezi indivizi cu bicepși enormi, mândri de protuberanțele lor cărnoase, cu care stârnesc admirație, ridicând mereu ghiulele, făcând planșa la inele, trapez, echilibru pe mâini, terminând cu un dublu salt mortal de pe trambulină, în apă, după care urcă repede din nou scara, leoarcă de apă, și se plimbă cu falsă modestie, răsuflând adânc și rar, cu pieptul scos înainte, legându-și în tact brațele ușor încovoiate. Un altul, velocipedist sau lucrător strungar, are pieptul scofâlcit de ofticos, dar pulpe uriașe; cutare ofițer de roșiori, irezistibil când e strâns în corset, cu tunica bine căptușită cu vată chiar vara, îți face milă, în costum extracivil, de diform ce e ! De te-ar vedea, cuceritorule, sexul frumos !

Rar, foarte rar, vezi un corp frumos, produs al unei gimnastice raționale.

X poetul, cu plete lungi, mustăți frumos aduse, iese din apă o caricatură, căci în apă bărbile se țuguiesc, dând oamenilor mutre de satir, mustățile se pleoștesc ca la chinezi, frezura ce amenință cerul zburând spre ideal, îți cade fleașcă peste ochi; șuvițe de păr care ascundeau atât de artistic un început serios de chelie, te dau de gol, și doar oameni cheli de-a binelea mai sunt frumoși în apă. O consolație !

În bazin abia te mai poți mișca de lume. La „Apa mică“, sub havuz, doi popi, cu bonete de baie în cap, ca cucoanele, spre a-și feri cozile de apă, stau smeriți sub dușul rece. În juru-ți, o droaie de copii se bălăcesc oprindu-se când și când la lanțul de unde începe „Apa mare“, și privesc într-acolo cu respect.

La scara pe care te cobori la apa mică, un june cu părul roșcat și căutătură sașie, ghemuit de frig sau frică, întinde delicat un picioroi, atinge ușurel apa - așa de rece dija - și repede îl trage înapoi, cu un gingaș strigăt nervos, clănțănind dinții; apoi, după ce-și mai face curaj, atinge iar apa ușor cu vârful degetelor, până ce-și face milă unul, și cu un brânci zdravăn ți-l rostogolește în apă. Astfel, roșcovanul s-ar fi îmbrăcat fără să fi făcut baie.

Legat de vârful unei prăjini ținute de domnul Schwimmeister, un individ învață să înoate, dând stângaci din mâini și picioare, înghițind apă și apucând desperat frânghia de care este legat.

De-a lungul fierului întins la nivelul apei, pentru odihnă, de jur împrejurul bazinului, unul înoată, de la o tăbliță cu „Nu scuipați în apă“ până la alta, „voinicește“, făcând un zgomot teribil și stropind, ocărât de lume, până dincolo de cabine.

Zarva cea mare însă este în partea adâncă a bazinului; ca broaștele, sar, fără încetare, înotătorii, de la trambulină, de la inele, trapez, de sus de tot, de pe platforma de deasupra gimnasticei, peste balustrada de fier din jurul piscinei; unul face salt-mortal, altul sare în cap cu eleganță, altul dă greș și cade pe burtă, stârnind hohote de râs, altul sare turcește, stropind pe cei îmbrăcați, alții își dau brânci în apă cu cearșaf cu tot, alții fug în jurul bazinului, alergându-se cu țipete.

Impasibili la zgomot, doi englezi, un neamț și un român înoată tacticos, ceasuri întregi, dând ocol bazinului, exercitându-se „pentru a trece la toamnă Dunărea înot“. După ei se țin mulți, obosind însă repede sau plictisindu-se. Începătorii înoată, suflând greu, înghițind apă și strâmbându-se, strănutând, de-a lungul lanțului despărțind „Apa mare“ de cea „Mică“. Vreo trei golani petrec martirizând câțiva bieți băiețași, sărind asupră-le pe neașteptate și dându-i la fund, până ce abia mai pot să răsufle, și plâng de frică și de năcaz neputincios.

Prin mijlocul bazinului, cei grași fac planșa. Unul, cu țigara în gură, se dă mereu la fund, fără să stingă mucul aprins. Altul tot cară din fundul bazinului lighiane, sticle de limonadă gazoasă, ace, cuie ce i se azvârlă într-adins. Are mulți admiratori. Succesul cel mai mare îl are însă „omul-balenă“: un individ care înoată pe spate, luând mereu în gură apă din bazin și azvârlind-o ca un havuz la doi metri înălțime.

După el înoată vreo zece ticăloși de copii, strâmbându-se de râs: pe rând, unul câte unul, se desparte de grupul vesel, înoată câțiva metri tocmai lângă „o-mul-balenă“ retrăgându-se apoi spre a face loc altui complice, în vreme ce „omul-balenă“ înghite mereu apa din ce în ce mai suspectă.

Pe băncile de la intrare, lângă trambulină, ștergându-și nădușeala și privind la înotători, respirând mirosul tare al apei în continuă mișcare, câțiva clienți așteaptă să se golească vreo cabină, să se usuce unul din pantalonii uzi zvârliți pe cabine, la soare. I-au văzut copiii. „Să-i facem broască, mă“, propune unul, și cu toții, lăsând „omul-balenă“, ies din apă repede și apoi, zdup, în apă iarăși: sărind turcește unul după altul în dreptul celor care așteaptă să facă baie, dar nu îmbrăcați, îi fac leoarcă de apă. D-l intendent al „Societății de Arme, Gimnastică și Tir“, care tocmai trecea pe acolo și a fost și el udat până la piele, s-aprinde: „Măgarii dracului! V-arăt eu vouă ! Acasă ! ! !... Stau, dom-le, 3-4 ceasuri în apă, lei dârdâie... trupul de frig, au buze vinete și nu pleacă acasă !... O să pun să nu vă mai dea bilete ! O să vă iau hainele.“.

Dar, venind în goană spre d. intendent, „băieșii“ îl cheamă urgent la „apa mică“. Se aud într-acolo țipete, huiduieli: sub havuz, un mitocan își făcea cu săpun o baie de curățenie în piscina de înotat: capul îi era alb de spumă de săpun; și acum își săpunește picioarele. Lumea răcnește: „Afară ! Afară ! Huideo ! Huoo ! La Meltzer ! La Baia populară ! La Malmezon ! La Vitan ! Hui-deoo !“. Bietul om, zăpăcit, buimăcit, aiurit, nepricepând pacostea ce da pe el, e împins afară din bazin cu ghionturi, băgat la duș. Lumea, care se adunase ca la bâlci, se împrăștie, unii râzând, alții protestând. Cei mai mulți intră din nou în apă, alții, învelindu-se cu cearșaful ca mumii egiptene cumpără comuri și țâri, mâncând cu energie canibalică; alții își dau bătăturile „d-lui Pedicur diplomat“; alții, în fine, merg la duș.

Se aud acolo țipete, chiote, răcnete de parcă ar necheza o herghelie întreagă. Apa, rece ca gheața, țâșnind de sus, în jos, din laturi, împroașcă în toate părțile, pulverizându-se, făcând zeci de curcubeie, lovită de razele soarelui și căzând apoi în picături de foc pe piatră. La ușă băieșii așteaptă cu cearșafurile, masându-și clienții, bătând toaca cu palmele pe spinarea lor, terminând cu una mai tare, însoțită de un „să vă fie de bine, conașule !“, cerșitor de bacșișuri.

Alții fac întâi dușul și apoi se azvârl în apa ce le pare mai caldă așa.

Un mușteriu, proaspăt sosit, cu burta enormă strânsă de niște pantaloni de baie prea strâmți, ultra comic individ gâfâitor, cu ochii mici, blegi, privește lângă trambulină cum „calcă apa“ unii înotători:

- „O fi adâncă ?“, întreabă el cu respect.

- „Aș, nu vezi ?“ (zic cei ce calcă apa). „Nici până la gât!“

Și individul gras, făcându-și vânt stângaci, s-azvârle cu zgomot în apă...

Trec 15, 20, 30 de secunde. Omu’ sub apă...

- „Tii, al dracului burtos !“, exclamă unu’, da știu că are plămâni!“

- „Măi, al dracului, da bine înoată sub apă !“ Deodată însă, deasupra apei, o serie de bășici de aer se sparg cu pocnete ușoare, și capul chel al burtosului apare nițeluș la suprafața apei, dispărând iarăși.

- „Se-neacă, mă ! Prăjina ! O prăjină ! Schwim-meister ! Se-neacă ! Săriți! ! !“

Și zeci de înotători se dau la fund, îl prind de braț, de mână, de picior, de ceafă. De pe mal li se întinde o prăjină; s-agață cu toții de ea pe amestecatele, unii țipând, alții înghițind apă, altul scuipând pe jumătate sufocat.

Întreaga ciorchină agățată de prăjină în jurul înecatului e târâtă la scară și acolo, cu sforțări uriașe, inerta masă de grăsime e împinsă sus pe mal, întinsă pe piatra caldă.

Bazinul s-a golit intr-o clipă, toți sunt în jurul înecatului, din cabine au ieșit oameni pe jumătate îmbrăcați, fiecare dă un leac: „Coniac ! Coniac ! Frecați-l cu coniac ! Indoiți-i burta să verse apa ! Nu, nu ! întins ! Lăsați-l întins ! Limba ! Scoateți-i limba ! Frecați-l cu coniac !“.

D. Schwimmeister, al cărui elev era să se înece și el de frică, sosește și dă lumea la o parte. Ia două-trei cearșafuri, le face mototol, le pune sub șalele înecatului, dându-i brațele peste cap; cu un pantalon ud îl freacă pe corp, de-l jupoaie, apăsându-l pe burtă ritmic și dându-i palme peste palme. Apoi, lăsând locului înecatul, aleargă în cabina lui, se întoarce cu o tabacheră și o batistă, șterge bine nările înecatului și, îndesându-i tabac pe nas, i-l suflă puternic în nări și iar ți-l freacă până la sânge.

Deodată răsună un strașnic, strident strănutat, și înecatul varsă câțiva litri de apă. Deschide ochii tare bleg, și iar strănută puternic. Suspină apoi prelung, apleacă capul cu mutră idioată, privește cu jind, și exclamă; „De ce m-ați păcălitără, bă ? !“.

BISERICA SFÂNTUL SPIRIDON VECHI

Reclădită din zid la 1747 de Constantin Nicolae-Vodă (Movrocordat), pe malul drept al Dâmboviței, biserica Sfântului Spiridon Vechi se află astăzi părăsită în mijlocul unui loc viran netransformat încă în scuar, pe malul drept al apei, supusă alinierii și oprite de a mai hoinări capricios prin vechi mahalale.

Ca să poți privi astăzi pisania de opt rânduri în grecește urmate de alte două în slove arăbești, și ca să intri în modesta clădire de rugăciune, fără turle, fără clopotniță, dar cu artistică răsucire a stâlpilor de piatră ai pridvorului, mânjiți însă urât, ca și pisania, cu groasă vopsea de ulei, silit ești să cobori, în loc să urci, cinci trepte. Atât de mult s-a înălțat pământul în jurul vechii biserici. S-au îngropat pe același loc îngust atâția morți, din străvechi timpuri până la 1879, când s-a oprit înmormântarea în jurul bisericilor, încât cosciugele răposaților, osemintele lor, florile, cununile depuse pe morminte de cei ce aveau să fie îngropați la rândui lor în același loc de odihnă, apoi pietrele amintitoare, crucile, intrate pe încetul, prin propria lor greutate, în pământul umed răscolit, dispărute sub buruienile crescute peste gropile uitate, au umflat tot mai tare pământul, înălțându-l, astfel încât și morții au început, la rândul lor, să îngroape biserica veche.

Și, privind cât de înalți sunt plopii rămași din alte vremuri, cu câtă viață cresc văzând cu ochii buruienile, oțetarii hrăniți de pământul saturat de cadavre, ai impresia că vezi cum se afundă în pământ străvechea clădire, părăsită de cei vii, atrasă, înghițită de morții uitați ce-și răzbună.

„SOSEAUA“ ÎN ZIUA DE SF. ILIE 19

După ce soarele, pe asfințite, așterne umbră tot mai mare pe străzile Capitalei și bucureștenii rămași în cuptorul ei îndrăznesc, cu sfială, să ridice perdelele și să deschidă geamurile locuințelor în vederea răcorii amurgului, tramvaiele ce merg înspre șosea sunt tot mai încărcate de un public ciudat pe care numai la Zece Mai și vara, duminicile, mai ales când sunt două zile consecutive de sărbători, îl poți vedea. High-liful e fugit peste graniță, și-și drege stomacul la Vichy, Aix-les-Bains și Carlsbad, ori își plimbă luxul vinovat în Svițera, Norvegia vorbind pe acolo românește ca să nu-i priceapă chelnerii; funcționărimea cu lefuri mai grase sau creditori naivi, e risipită în toată țara, căci Ioneștii și Popeștii, și mai ales consoartele dumnealor, s-ar crede dezonorați să petreacă vara în Capitală; negustorimea cea măruntă s-a înghesuit în trenuri de plăcere spre Sinaia, Constanța sau Comana. Rămân deci în București cei umili și necăjiți și-și plimbă invidia la Șoseaua boierilor, acaparând-o Dumineca. Și mai vezi atunci pe Calea Victoriei sau la Șosea, provinciali. Bărbații, cu umbrelă, deși n-a plouat de două luni și nici n-are de gând să plouă, cu panamale boccii; cucoanele cu rochi kaki sau de stofă vărgată, ce se purta acum un an; câmpulungenii, sinaioții get-beget, călimăneștenii vin să vadă Capitala tocmai când alții fug de ea.

Așa se explică de ce sunt la Șosea, vara, dumineca, tipuri cum în alt anotimp și în alte zile nu poți vedea.

Prin strada Buzești sau Bulevardul Colței cel cu case fistichii, tramvaiele sosesc ticsite în larga piață a Victoriei; vagoanele directe spre „Bufet“ sunt luate cu asalt pe îmbrâncitele.

Cu urechile vârâte într-o bonetă de pânză S. P. A., un biet cal deșănțat, opintindu-se cu desnădejde sub loviturile de bici, târăște agale-agale spre Bufet vagonul încărcat nemilos, luând-o pe șoseaua Jianu. Drumul e mizerabil de primitiv; nepavat, cu șanțuri adânci de ambele părți, plin de gropi, cu praf de două palme; șerpuiește spre Bufet paralel cu drumul atât de îngrijit al echipajelor și automobilelor de lux.

Estompându-se și pierzându-se în praful aurit de razele de foc ale soarelui la apus, Palatul Funcționarilor, cu acoperișul de ardezie roșie, palatul cu ornamente prea multe și greoaie al Ministerului de Externe, vilele din Aleea Blank rămân în urmă, dispărând cu încetul. Tramvaiul ridică nori de praf înecăcios, lunecă urnind între boschetele Șoselei și nesfârșitul gard de lemn alb de mesteacăni împrejmuind via unui vechi boier muntean.

Și, cu tot praful, e mai răcoare aci, îndrăznești să răsufli adânc. Salcâmii piperniciți și albi de praf, înșirați de-a lungul drumului, în dosul cărora nu mai zărești case, îți dau iluzia că ești la țară; iar, când vagonul urcă panta din dosul Institutului Geologic, dând impresia munților acelor ce numai vilegiatură visează, atunci parcă mulțimea de oameni necăjiți, cu fețe obosite, asudați, fără gust îmbrăcați, urâți, și totuși simpatici, fiindcă îi știi nenorociți, iese din amorțeala ce a urmat oboseala luării cu asalt a vagonului; fețele asudate se descrispează, limbile se descleștează și conversațiile, ce atât de ușor devin generale la clasele de jos, încep:

- „Ce căldură, dom’le, ce căldură !“, începe unu’, făcându-și vânt cu pălăria și descheind nasturii jiletcei de alpaga.

- „Guler de azi dimineață, dom’le, fleașcă !, piftie !, ciulama!“

- „Eu, dom’le, port guler de cauciuc, și habar n-am ! Uite, ăsta..., îl am de șase luni de zile !... Un păcat are: face bubulițe pe gât.“

- „Degeaba l-au scosără pe Sf. Dumitru, Madam Popescu, tot nu plouă !“

- „Sfântul Ilie și să nu tune, asta n-am mai pomenit, soro !“

- „N-ai luat congediu, dom’le Popescu ?“

- „Nu pot, monșer, directorul e în vilegiatură, la Vichy, și, înțelegi, trebuie să-i țiu locul...“ ( Madam Popescu șterge cu tandreță de praf haina consortelui dumneaei, privindu-l cu admirație respectuoasă.)

- „Știi mata, nene Popescule, unde am fost eu anu’ ăsta?... Ghici?... La Titenbad !... Șefu’ e la Carlisbadu.“

- „Al dracului Ionescu !“

- „Vai, Goldenberg, ce cald este dija, mein Gott!“

Toba mare a muzicii militare ce cântă la Bufet se aude tot mai puternică, tramvaiul o cotește în dreptul grădinii „Villa Regală“, trece prin fața „Tennis-Clubului“, pe lângă vila „Mon Repos“ și se oprește în dreptul sanatoriului de boli nervoase „Sf. Elisabeta“. „Bufetul!“ vestește răstit conductorul, și vagonul se golește, aplecându-se taie într-o parte, săltând apoi de bucurie că a scăpat de „mitocani“.

Înainte de a-și face apariția la Șosea, cucoanele își aranjează toaleta, coafura, luând apoi mutre cu surâs afectat; una își scutură fustele de praf, alta, grasă, oftează, ștergându-și fruntea și gâtul de nădușeală. D. Popescu a scos o imensă batistă roșie din buzunar, și-și șterge ghetele.

La Șosea, ca întâie impresie, animația e cea obișnuită dumineca; trăsurile trec în goana cailor, înspre rondul al doilea, întorcându-se la pas, ca după mort, în șir unele după altele, înspre Bufet, reîncepând goana după ce ocolise havuzul de la rondul întâi. Așa e moda. Când și când, un automobil trece ca fulgerul, speriind caii cu pocnetul exploziilor repetate, cu urletul sirenelor sau măcăitul goarnelor uriașe, lăsând în urmă un nor de fum albastru, ce împute atmosfera cu duhoare de petrol. În fund de tot, pe îngusta „Alea Biciclistelor“, cum a scris din greșeală zugravul feminist al Primăriei, bicicletele cu licăriri de argint trec repede din toate părțile, iar băncile din apropierea muzicii sunt ca întotdeauna înțesate de lume.

Dacă stai însă de privești mai cu luare aminte, vezi că automobilele sunt „taximetre“, că echipagele luxoase cu vizitii rași, în livrele, lipsesc, și că numai trăsurile de piață circulă. Dacă sunt puține la număr, în schimb însă sunt arhiîncărcate: pe capră, lângă birjar, stă odrasla masculină a vreunui Popescu, ori servitoarea dumnealor; în trăsură restul familiei, cu soacră cu tot. În altă trăsură se furlandisesc, picior peste picior, vreo trei băieți de prăvălie, privind de sus pietonii. Câte o demimondenă bătrână sau ghinionistă, rămasă în Capitală, se plimbă cu un cățeluș în poală în luxoasa trăsură cu doi armăsari nechezători ai unui muscal cu anteriu de catifea albastră cu nasturi de argint. Cu părul și obrazul vopsit - reclama firmei - cu pălărie cât roata de automobil, cu rochie provocatoare, schimbă priviri de dispreț, și poate de reciprocă invidie, cu femeia cinstită, la braț cu soțul ei, mergând încet, obosită, pe „Aleea Pedestrilor“. În redingotă stranie, cu joben arhaic, deși sunt 37 grade la umbră, un provincial merge și el la Flora, urmând de aproape demimondena. Într-o trăsură de casă recunosc pe chiristigiul mahalalei mele, cu familia. Se face că nu mă știe. Recunosc iarăși, gătite și sulemenite, nevasta și cele trei fete de măritat ale cârciumarului Ionescu. Abia răspund salutului meu de pieton fără avere.

Venind de la Hipodrom pe „Aleea Călăreților“, jochei ca chibritul, cocoțați pe niște lungani de cai înalți, cu picioare subțiri strânse în ciorapi galbeni, se întorc spre grajd. Vreo trei funcționari comerciali, care au luat cai cu chirie de la manej, se plimbă în costum de călărie impecabil, dar prea încleștează degetele în coama rosinantelor blajine și au mutre de parcă ar fi înghițit untură de pește.

Bicicliștii sunt parcă mai mulți ca totdeauna; faptul e că acei care, trecând pe Hipodrom, o iau în împrejurimi la Băneasa, Tei, Herăstrău, unde se scaldă lumea gratis, sunt o minoritate, căci moda e să te plimbi doar pe aleea strâmtă, abia lungă de câteva sute de metri dintre rondul întâi și vechiul Velodrom părăsit, de când ciclismul a fost detronat de automobilism; așa că, tot plimbându-se pe același loc, cele câteva sute de biciclete dau, ca figuranții la teatru, iluzia numărului. Niciodată însă nu am văzut mai multe biciclete cu chirie: „tramcare“ informe, cu cadrul subțire, cauciucul cârpit și zdrențăros, care trebuie umflat de zece ori în trei minute; niciodată nu am văzut mai bizare costume improvizate: unul și-a suflecat pantalonii sus, deasupra ghetelor cu cauciuc uzat, așa că i se văd, pardon, izmenele, altul umblă, mai decoltat ca o cucoană, într-un tricou de flanelă igienică „à jour“ și cu șapcă de automobilist a 50 de bani bucata pe cap; altul și-a atârnat haina de ghidon, pedalând „ca la mama acasă“. Erau însă și d-ăia cu pantaloni de dril alb, pantofi ad-hoc, biciușca, pedalând demn și tacticos pe o splendidă bicicletă de lux luată în rate; alții, „cu roata liberă“, mergând fără a ține ghidonul, priveau îngâmfat de-l admiră calicii; altul, cocoșat de ghidon, leoarcă de nădușeală, antrenându-se de curse, pedalează ca și cum l-ar alerga Necuratul; altul, iarăși, începător, pe o roată cu cauciuc plin, taie mereu drumul de-a curmezișul, în mijlocul protestărilor și vociferărilor colegilor. Pe o roată uriașă de doi metri, la spate cu una mititică de tot, „unicul monociclist român“, reparator de biciclete, își face reclamă, plimbându-se țanțoș, izbind cu nasul crăcile teilor. E înconjurat de odraslele lui, pe biciclete minuscule, alergând cu dibăcia unor pui de draci. Mahalagioaice sensibile scot delicate țipete de teamă admirativă. Un imbecil, bun de luat la bătaie, a pus un scăunel în fața ghidonului bicicletei și, legând acolo un copilaș de trei ani, îl plimbă în grămădeala cicliștilor începători, în mijlocul trăsurilor, pe înnoptate. Altul, care probabil și-a cumpărat o lanternă nouă cu acetilenă, a și aprins-o, deși e ziuă încă, nerăbdător să se grozăvească cu ea. Altul, în sfârșit, prinzând subit dragoste de un copac, îl ia în brațe, căzându-i la picioare, zdrelindu-se pe buze și pe nas. Peste el, trei, patru, neavând timp să cotească, cad grămadă înjurând. Se adună lumea în goană, părăsind băncile de lângă muzică, repede ocupate de alții mai deștepți. Cel din urmă sosește reprezentantul justiției. Izbutește să împrăștie într-o clipă pe bicicliști, ducând la secție vreo doi mai prost îmbrăcați, și fără număr de la Primărie.

Privind la cei de pe bănci, vezi că domină hainele de alpaga neagră, manșetele verzi de celuloid, gulerele de cauciuc, alături de cel mai neînchipuit amestec de rochii în culori aprinse. O bancă e acaparată toată de ungureni, care strâng de aproape două servitoare durdulii, așezate la mijloc. Strigătele de „Ioi! Fir’ai al dracului !“ răsună armonios, acompaniind „la Tonkinoise“, cântată de muzica regimentului de artilerie. Pe altă bancă, guvernante trăncănesc nemțește, vorbind pe socoteala boierilor și martirizând niște bieți copii, oprindu-i de la orice joc. Pe altă bancă, dumnealui citește „Iniversu’“, dumneaei trage cu ochiul, invidioasă, la cei din trăsură, spionându-și bărbatul când trece vreo demimondenă, gata a-i face scene: că de ce se uită la „târfele alea care sucesc mințile bărbaților însurați!“. Lângă ei, băiatul lor, îmbrăcat cu oribilul șorț-uniformă cu epolete galbene al claselor primare, e ținut de scurt să nu-și tocească ghetele făcând desene în praf. La colțul unei bănci o femeie bătrână fumează o țigară, ținând mucul cu un ac de cap, spre a nu-și arde mănușile gris. Puțini ascultă muzica, deși e bătaie uneori pentru a apuca locuri lângă chioșcul orchestrei. Cei care n-au găsit locuri bune se plimbă în dreptul Bufetului, privind cu afectație la cei ce au ocupat loc la mese și beau bere.

Mai lângă rondul întâi, un italian, cu un fonograf într-o cutie cu geamuri pusă pe un cărucior, dă, în schimbul unui „cinciu“, audițiuni muzicale. Clienții sunt numeroși: copii, olteni, servitoare, soldați și câțiva îmbrăcați nemțește. Fiecare și-a vârât în urechi cauciucuri cleioase, și ascultă, cu cele mai caraghioase schimbări de fizionomie, cântecul demodatului strămoș al gramofonului, dușman de moarte al lăutarilor de barieră. Lângă fântâna de la școala primară de lux de lângă Monetăria Statului, unde or fi ruginind mașinile scumpe neutilizate, un bulgar, cofetar ambulant, face dever bun vânzând bragă, limonadă, rahat, covrigi, turtă-dulce și pistil.

Curioasă e inegalitatea de tratament ce se observă la noi până și în aleile aceleiași plimbări: am văzut halul mizerabil în care se află șoseaua Jianu pe unde vin în oraș carele țăranilor. Singura parte perfect îngrijită, adevărata „Șosea“, e aleea echipajelor și automobilelor: stropită din cinci în cinci minute, perfect nivelată, a fost macadamată, petrolată, și azi e așternută cu mozaic de pietre: tot ce există mai bun pentru automobile^[3]; aleea pietonilor din dreapta și stânga șoselei boierilor este stropită și ea zilnic, căci astfel s-ar strica de praf rochiile și pălăriile scumpe ale celor din trăsuri; aleea a treia însă, cea din fund de tot, nu e nici măturată, praful e de două palme, frunzele uscate sunt atât de dese, în urma secetei nemiloase, încât foșnetul lor te întristează, ducându-ți gândul de pe acum la mizeria iernii ruinătoare. Splendidele grădini care se întind departe în lături, între rondul întâi și Bufet, de ambele părți ale drumului din mijloc, sunt în tristă stare. Atât de poetice primăvara, când pajiștile verzi sunt presărate de părăluțe, de rotunde flori galbene de păpădie, ca o risipă cerească de monede de aur și argint, când boschetele de liliac cu gust risipite, îmbălsămează, și păsările își ciripesc dragostea în aprobarea broaștelor orăcăitoare din lacul frumos apărat de stânci și grote. Grădinile îți fac milă acum: iarba e arsă toată, boschetele au rămas aproape fără frunze și un strat gros de praf cenușiu așterne o urâtă uniformă greoaie pe toată vegetația; lacul e secat, și nimeni nu-și bate pașii pe aici, de altminteri ca și primăvara căci moda e să te vadă lumea la Șosea, iar nu să admiri natura.

Doar câteva perechi de îndrăgostiți se plimbă, fugind de lume, de-a lungul pomilor împrejmuind vechiul cimitir protestant. Pe iarba arsă ca mustața porumbului copt, câinii se aleargă ca nebunii, mușcându-se prietenește; o vrabie își învață puiul să zboare, iar la umbra unui boschet, în ciorapi, fără vestă, doarme Krupp, un individ.

Noaptea însă a venit: o salbă albastră de flăcări s-a înșirat într-o clipă pe toată lungimea Șoselei, și lămpile electrice, după ce au sclipit de vreo două ori ca ochii surprinși de lumina prea mare, revarsă acum umbrele negre ale teilor pe ambele laturi ale Șoselei, lăsând băncile aleilor în întuneric. Și e plăcut să privești din umbră miile de flăcări galben-roșii ale felinarelor trăsurilor venind din depărtare, mititele, tremurătoare, perechi-perechi, ori lumina orbitoare a puternicelor faruri de automobile, sosind în goană spre tine, risipind o clipă umbrele, speriind pe îndrăgostiți și dispărând într-un vârtej sălbatic.

În jurul globurilor electrice, miliarde de fluturi albi roiesc. Ascunși te miri unde ziua, topiți parcă în lumina soarelui, vin acuma, bietele insecte, hipnotizate de puternica lumină albastră, să joace, vârtej nebun de moarte, pân’ la ziuă, frângându-și cu pocnete plăpândul trup chiurasat de sticla groasă a globului, căzând ca o grindină stranie, și cu o ninsoare de aripi argintii sfărâmate, în noroiul șoselei. Și mereu noi regimente de fluturi vin la asaltul luminii, și se prind în hora de moarte, înlocuind pe cei striviți, până ziua, când nemărginita lume a insectelor de noapte dispare dintr-odată, topită, absorbită în lumina soarelui măreț.

La Bufet, drăgălașa clădire în stil românesc, cu frumoasa grădină îngrijită bine și din belșug stropită, mesele din dreptul lăutarilor s-au ocupat mai toate. Îmi găsesc totuși un locșor.

- Ah, Goldenberg, ce cald este dija, mein Gott! suspină iar, duioasă, la o masă lângă mine, grasa Madam Goldenberg, cu degetele țepene de mulțimea inelelor, cu cercei scumpi la urechi, brățări masive, lanț gros de aur, broșă. S-a îmbrăcat desigur cu toate obiectele amanetate la d. Goldenberg, ori cu toată marfa din prăvălia lui de giuvaergiu. Goldenberg bate tare în masă, chemând chelnerii cu obrăznicia banului. La aceeași masă cu dânșii stă și servitoarea, cu odrasla cea mai tânără a simpaticei familii în brațe. Domnișoare Renee^[4] citește foiletonul „Adivorului“, înghițind la fisticuri și alune. Tânărul Goldenberg, în costum de marinar, cu pantalonii lungi, se îndoapă cu cornuri, vârându-și, ca distracție, degetele în nas atât de tare, încât șeful familiei, îngrijit, exclamă: „Ci faci, Herman ? Vrei să-ți scoți crierii pe nas dija ?“ „Armând, stai cum se cade !“ completează cu un miorlăit blajin madam Goldenberg.

- „Flăcăule, încă o halbă, flăcăule !“ răsună la o altă masă vocea răgușită a d-lui Popescu, care s-a decis să bea a patra halbă până să sosească borșul și mămăliguța comandate, și, apoi, răstindu-se la madam Popescu care nu știu ce i-a spus discret la ureche:

- „Ei și ? Dacă e 50 de bani halba !... Sau stau acasă, sau petrec ! Să mă lași, madam, în pace !“

La o masă mai departe, congresiști esperandiști, doi bulgari și doi români, cu cocardele verzi, iau masa gesticulând ca niște surdo-muți, spunând când și când, cu gura plină, vreun cuvânt-două, în limba lor păsărească și râzând mereu satisfăcuți.

Mai în fund, doi ucenici au luat în tovărășie o regală și ascultă muzica cu demnitate, bând berea pe rând. La plecare au dat un ban bacșiș ! Bieții copii...

Alternând cu muzica militară, lăutarii, așezați în pridvorul „Casei în stil românesc ca la Expoziția din Paris“, cântă cu ritm bizar, o romanță franceză, scoțând din scripcă sunete ce înduioșează. Ascultă mai toți; madam Popescu privește în extaz oftând.

Brusc, întrerupând muzica melancolică, o detunătură puternică se aude dinspre boschete. Inimile se strâng dureros. Lumea aleargă într-acolo nebună. Un om, un casier, cum se zvonește, laș sau curajos, cine ar putea spune ? și-a răpus zilele.

Dinspre „Bordei“, artificii, ca șerpi de foc, se ridică tot mai sus pe cerul negru, răspândind stele de o clipă.

LILIECII DIN SCUARUL ZLĂTARI

Dimineața, când se sting felinarele pe străzi, când pălesc stelele fricoase, când Luceafărul, mare cât pumnul, privind cu dispreț la cometa vagabondă ce răsărea odată cu dânsul, vestește deșteptarea dătătorului de viață, cu sutele se adună, zburând în toate sensurile deasupra Scuarului, țipând subțirel ca șoarecii, liliecii noctambuli.

Cu zborul lor îndrăzneț și greoi, par nenumărate fâșii de stofă groasă, neagră, bucăți din mantia nopții, arsă de soare, zdrențuită de vânt.

Încrucișându-se în zbor cu brușce cotituri, aici se lasă până aproape de trotuar, aici se înalță până deasupra plopilor, evitând, parcă, crucea bisericii; iar, la lumina lunii în ultimul pătrar, ce pare țintuită în vârful cupolei fosforescente a Casei de Depuneri, transformată câteva clipe în giamie, joacă necontenit ca niște țânțari uriași și negri, țipând ascuțit cu chiote, până ce înroșește amurgul și le vezi clar trupul pântecos, atârnând mic și umflat în mijlocul aripilor mari vâscoase, cu unghii.

Atunci, după un ultim zbor grăbit, se retrag din hora drăcească, unul câte unul, spre zidul din dosul plopilor Scuarului, se așază o clipă pe muchea firmei „Drogheria Ciuceanu“, și, strângându-și brusc aripile, transformate într-un minuscul șoricel, se strecoară repede, între zid și firmă, acasă.

Agățați aici de vreo asperitate a tencuielii, spânzurați cu capul în jos, cu aripile adunate peste trup într-un mic pachețel triunghiular, adorm cu sutele liliecii, în răcoarea dimineții, răbdând apoi căldura dogoritoare a tinichelei, încinsă de soarele ce bate ziua întreagă locuința lor tăinuită, până ce vine iar răcoarea nopții și foamea-i deșteaptă gonindu-i la vânt.

PARADISUL SLUJNICELOR

Locul unde Marițele, Paraschivele, Anicele și Terejile își dau întâlnirile cu Nicolaii, Iștvanii și Ianoșii, unde-și descarcă sufletul plin de ura stăpânilor, unde-și spun necazurile, își citesc scrisorile, își arată rochiile, panglicele, mărgelele, „Șoseaua“, Paradisul servitorimii este Cișmigiul. Minunata grădină, datorată lui Vodă-Știrbei, cu mândrii copaci care privesc de sus Bucureștii, cu lacul în fundul căruia sălciile se odihnesc cu nemărginită jale, cu florile delicate, presărate cu o artă care mișcă sufletul, Cișmigiul disprețuit, de a cărui poezie, de a cărui mărime nu ne dăm seama când îl străbatem grăbiți spre a scurta drumul, cu mintea la meschinăriile grijilor zilei, Cișmigiul este, dumineca, proprietatea lor toată.

Slugărimea cu simbrie a Capitalei, adunată de prin toate mahalalele, îl ia atunci în absolută stăpânire, cu oribilele rochii multicolore de stambă ori cu pantalonii de lână albă, strânși la pulpe, cu vorba tare, râsetele gălăgioase, glumele triviale, pumnii dați în semn de iubire. Și vin aici slugile noastre, nu doar pentru că au în sufletul lor mai multă poezie decât cei care le dau, cu concursul binevoitor al poliției de prea multe ori, simbria lunară; nu doar pentru că le este, mai mult decât nouă, boierilor, blazaților, dor de flori, de aer, de verdeață; de asta e sigur că habar n-au slugile noastre, precum habar n-are un hipopotam de kakewalk, dansul la modă al highlifului nostru, dar vin aici, tot mai numeroși, pentru că așa s-au deprins pe nesimțite. La început au venit în Cișmigiu cam cu de-a sila, trimese de boieri, doicele cu copiii, și, dacă au venit doicele, au venit - lucrul nu e greu de priceput - vistavoii; apoi au venit prietenii lor și prietenii prietenelor, și astfel, pe încetul, au acaparat grădina în așa chip, încât astăzi nu numai că nu ne mai trimitem servitoarele cu copiii la Cișmigiu, dar, de ar îndrăzni Marița, într-o duminecă, să propună cocoanei să se ducă cu „domișoru’ Puiu“ și cu „domnișoara Coca“ la plimbare, e sigur că Madam Popescu, crescută la „Notre Dame de Sion“, i-ar striga, cu vocea ei cea mai ascuțită: „Să nu duci copiii la Cișmigiu, toanto, că te dau afară!“.

Dovada cea mai sigură că n-au nici cât noi habar de frumusețile bătrânescului parc, e că nici măcar cei îndrăgostiți nu trec dincolo de podul de peste lac în căutarea potecilor singuratice în care oftează, în cursul săptămânii, guvernantele romanțioase și se joacă cu „diabolo“ copiii; de într-atât e a lor grădina dumineca, încât dragostea e aici de față, chiar în aleea principală. Aici, pe drumul larg și drept, cu strajă de copaci uriași, ale căror crăci se îmbină tocmai sus, și, în lung, din Bulevard până sus pe deal în Știrbei-Vodă, se plimbă sute de perechi, ținându-se de degetul cel mic și legănând tare de tot mâinile astfel împreunate, ori, dacă dragostea e mai la început, ținând câte un colț al aceleiași batiste cu aceeași balansare a mâinilor. Se gâdilă, se îmbrâncesc, se pupă, în indiferența generală, fiecare fiind ocupat identic.

Singura atracție a grădinii pentru acest public special este taraful de lăutari ce cântă la „Buturugă“, grosolană imitație în ciment a unui trunchi de copac, în scorbura căruia se debitează bere, țuică și limonadă gazoasă. În jurul meselor ce se întind de la „Buturugă“ până în dreptul chioșcului muzicii militare, unde nu s-a mai cântat de ani de zile, se îndeasă printre servitoare un sfert din garnizoana Bucureștilor, plus ordonanțele, ținuți însă la distanță respectuoasă de mese, de o sârmă împletită cu ghimpi.

În uniforma ce le sugrumă gâtul deprins a fi liber, recruții ascultă aici inepțiile murdare ce le zbiară cu vocea de gramofon stricat, dar nuanțând scurt și deslușit fiecare vorbă, o țigancă obraznică, cu floare mare în păr, și cu mâinile în șolduri. Din când în când, drept aprobare admirativă, ei o înjură scuipând. Când însă „cântăreața“ ia farfurioara acoperită cu șervețelul de rigoare ca să înceapă cheta, deși au stat pe afară, se depărtează cu toții, rușinați parcă - curios mixt de delicateță și chiul - și se duc la fântâna de alături, să bea apă dintr-o cană de tinichea, aproape fără fund de găurită ce e. Atât de mare căutare are biata fântână, unde, din nasul unor delfini, curge apă puțină și caldă, încât vârful ascuțit al lăncilor grilajului de fier ce o înconjoară apărând-o, s-au îndoit sub greutatea corpurilor însetaților ce-i dau asalt. Când încep lăutarii însă să-i zică cântecul la modă, „Colea ‘n grădiniță“, și un țigan de astă dată, dând ochii peste cap, îl trage la „ofuri“ ca în vremea strămoșească, așa cum nu mai îndrăznesc să ofteze astăzi acolo unde e publicul mai subțire, iar se înghesuie cu toții în sârma cu ghimpi ascuțiți, și ascultă privind fără invidie la cei ce beau bere la mese.

Aici, la „buturugă“, tronează highliful servitorimii: rândași de la Bănci, Ministere, de la „Papagal“, „Pomul de aur“, cu șapca-livrea cam pe ceafă, unii îmbrăcați chiar nemțește; ibovnicele lor, cu bluze de mătase șterpelite de la „cucoana“, fuste de stofă groasă țărănească și, pe deasupra, un șorț galben; oribil amestec de haine dăruite sau dosite, și de haine ieftine cumpărate de la Piața Mare. Aici servitorimea își maimuțărește stăpânii: bărbații se așează la mese cu mutre serioase, comandă autoritar chelnerului, cu obrăznicia slugii față de cei mai jos ca dânsul, beau demn, dar trântesc tare de masă paharul golit; ori prea repede, ridicând sus cotul; ori prea încet, cu o căutătură de regret pentru lichidul scump, dispărut prea repede; sunt darnici la chetă, la bacșiș, și cumpără de la țigănci flori, oferindu-le cu aere degajate dulcineelor lor. La una din mese, o servitoare, cu mâna după gâtul ibovnicului, îndoapă cu bere, alune prăjite, cornuri cu sare, turtă dulce, pruncul stăpânilor ei, vreun Popesculeț, dat în grija ei să-l plimbe.

Pe băncile din jurul muntelui minuscul, pe aleile căruia, altă dată, când nu era împrejmuit, copiii se jucau cu atâta foc, stau cei cu griji: servitoare care n-au stăpâni, cele care ar vrea să și-l schimbe și nu știu cum, căci nici telegrama vestind moartea unchiului n-a mai prins; cele care au spart un glob de lampă și le reține cucoana căpităneasa mai mult decât leafa pe o lună, cele care au de un an de zile bani de luat și capătă doar înjurături în loc de parale, cele care au primit „carte“ de casă și nu știu ceti etc. Prinzi aici de multe ori crâmpeie de vorbe care câteodată te înduioșează, iar alte ori te fac să râzi; afli că pe Gheorghiță al Suzanei l-a luat cătană; că Ion al Bucurei, din America unde a plecat ca să scape de catane, „a bătut telegramă că a trecut la Sud“, că a deschis acolo cârciumă și „groserie“^[5], lângă moara cu Stim^[6] și că-i merge tare bine; că „Bălana a fătat un ghițel“ și că i s-a făcut Ioanei așa odată tare dor de acasă, și câte altele. O servitoare mică, scurtă, cârnă, grasă, cu basma galbenă pe cap, cu un șorț negru cusut cu fluturi mulți și cu numele de „Marița“ brodat pe dânsul cu arnici roșu, tot citește și silabisește o cartă poștală ilustrată cu o poză reprezentând pe Romeo și Julieta. Dedesubtul pozei un Nicolae oarecare a scris, cu slove șchioape de copil: „Marițo, adu-ți aminte din curte când eram amândoi“, iar într-un colț:

„Foaie verde lămâiță,
Complimente și o guriță“,

într-alt colț:

„Du-te, carte, ca pe lună,
Să-i aduci o veste bună.“

În dreptul băncilor se plimbă singure, sau escortate de vistavoi și soldați, bucătărese diforme, grase mai mult din gustarea continuă a bucatelor, decât de mâncare multă, unguroaice mai toate; servitoare curățele, în negru cu șorț și bonetă albă frizată, fete în casă la boieri; românce de dincolo, dezghețate și vorbind iute cu glume, în frumosul port național mândru și discret; muntence în costume naționale oribile, cumpărate în târg, și iarăși, unguroaice în urâte rochi de stambă ieftină, fraternizând cu armata română.

Băieți de prăvălie, făcându-și loc printre servitorime, asurzesc lumea cu balonașele care se desumflă cu zgomot, parcă ar zice: „Uite-te ! Uite-te ! Uite-te !“.

Trei ticăloase de servitoare, ținându-se de braț și împiedicându-se în oameni râzând, tot trec în fața a doi jandarmi călări, uriași stângaci, cu mutre de copil. Ii privesc sub nas râzând, depășindu-i, apoi îi lasă să treacă înainte și iarăși le trec în față, izbindu-i cu cotul, ațâțătoare. Atunci unul din flăcăii de la țară, făcându-se tare roșu, dar doritor de aprobarea camaradului, se hotărăște să-i tragă o curte, și, trecând la rândul lui în fața servitoarelor, ciupește pe una, exclamând: „oof..., domnișoară! !“, rămânând apoi cu gura căscată, tare bleg. Încurajat de râsul provocator al suratelor, drept declarație răcanul arde o palmă zdravănă pe partea cea mai durdulie a corpului „domnișoarei“.

În jurul uneia care vinde fluiere și biciuște de răchită cu sfârc de lână la vârf, s-a adunat o droaie de soldați. Mulți au noua uniformă de dril cu picățele negre (ca să se vadă, probabil, mai greu murdăria, să se spele mai rar bluza și să se zdrențuiască deci mai anevoie). Mai toți cumpără biciuști, dar încearcă câte zece fluiere vreo douăzeci de inși, până să se hotărască unul, cu un oftat, să scoată gologanul legat în colțul batistei, vârând apoi repede, parcă cu teamă, fluierul cumpărat în cizmă. Altul îi zice cu foc din fluier o doină, adunând în juru-i până și pe cei de pe bănci; iar când isprăvește, îl îndeamnă unul: „Mai zi, bă, Ioane !“.

Deodată, dinspre lac, se aude o vâlvă mare, și grădina toată dă năvală pe îmbrâncitele înspre podul de pe lac: unul vrând să se grozăvească, se urcase în picioare în barcă legănându-se, și căzuse în apă, spre hazul imens, răutăcios, al celor de pe mal. Noroc că e mică apa lacului și că e vremea caldă, așa că scapă omul cu baia rece gratis, cu rușinea de a ieși din apă cu hainele de duminecă leoarcă și petrecut până la stradă cu alai de huiduieli și batjocuri nemiloase. După ce s-au săturat de râs, după ce au privit cu teamă și invidie la cei ce se plimbă cu barca - culmea luxului după ce au căscat gura mult la lebedele albe reflectându-se în apa verde cu gâtul lor mlădios, în formă de S, cu pata neagră triunghiulară sub ochii mici și răi, după ce li-au aruncat fărâmițe de covrig, și le-au văzut trecând sub pod, vâslind puternic cu labele lor negre, înspre „Monte-Carlo“ și lăsând în urmă apa încrețită, în care umbra pomilor joacă, parcă ar fi cutremur groaznic, se întorc iarăși în aleea principală, care-și reia toată animația, până când orologiul liceului Lazăr, mergând astăzi prin cine știe ce minune, sună răspicat de șapte ori. Subit atunci perechile se opresc pe loc, cei de pe bănci se scoală ca niște automați, râsetele, glumele îngheață pe buze, în toată grădina se face într-o clipă tăcere atât de mare, încât auzi curgând apa havuzului, auzi ciripitul a mii de păsări spunându-și prin pomi rugăciunea de seară. Imediat însă zarva reîncepe asurzitoare, și distingi voci ascuțite de femei mai fricoase, zicând pe diferite tonuri: „Ioi ! !... Vai de mine !... avem cocoana musafiri!... Uoliu ! O să-mi tragă o gură cucoana !“. Și, cu cheful turburat, obișnuiți a se supune, îngrijorați, se îndreaptă cu toții spre ieșire.

Imensul parc a rămas pustiu, dureros de trist, și parcă un miros greu de sudoare și tutun mahorcă se degajă însă de pe fiecare bancă, din toată aleea presărată cu mucuri de țigări, hârtii mototolite, firimituri de tot felul. Instinctiv mă apropii de flori. Îngrijite cum n-au mai fost de mulți ani, își arată recunoștința îmbălsămând, înflorind tot mai iute, cu belșug de culori catifelate. Albinele greoaie, zburând cu sutele în juru-le, cu picioarele ghemuite, se năpustesc asupră-le brutale, furându-le bestial polenul parfumat. Viespile galbene, subțiri în talie, cochete și blazate, zboară abia atingând petalele. Fiecare floare, arbust, copac, poartă în dreptu-i o tăbliță din care-i afli numele latin și românesc; afli că-i zice salcâmului pe latinește „Robinia inermis“, ori bradului argintiu „Piceapungens argentea“, că oțetarului puturos și obraznic i se zice „Aylantus glandulosa“ și că un copăcel mic, mititel, de cel mult 20 centimetri și 3 milimetri și jumătate e vestitul „Sequoia Gigantea“ și câte alte lucruri noi nu afli prin aceste locuri frumoase și pustii.

Un zgomot de papuci pleoscăind peste picioare goale mă face să mă întorc. Era o grădinăreasă cu mătura mare pe spate, mergând agale, târând picioarele și trăgând în piept tutun. Iar, când, ceva mai încolo, s-a apucat să măture, ai fi jurat că e bărbat, atât de încet și alene plimba funcționăreasa Primăriei prin praf târnul Statului.

Pe podul cel mic spre care mă îndreptai, stau doi copii: cel mare povestește celui mic că, „aici, chiar pe locul ăsta, mă, i-a căzut unuia în apă, odată, o băncuță și doi de cinci ! !“; își întrerup însă conversația ca să privească cum trece sub pod o familie de lebede. În cap, înoată lunecând, probabil mama, imediat în urmă, mare cât o gâscă și cenușie ca și această consoră, urma domnișoara, apoi venea papa Lebădoiu iar la urmă de tot, probabil ca să poată face drăcii, venea și băiatul. Domnișoara lebădă, deși mare cât mă-sa, plânge ca un bobocel de gâscă, parcă ar zice mereu: „do, re, mi mi mi! do, re, mi mi mi!“, plictisind pe mă-sa până într-atât, încât Coana Lebădoaia are un atac de nervi și începe să zboare, bătând stângace, zgomotos, apa cu aripile și gâgâind monstruos ca o vulgară gâscă... „Cântecul Lebedei“...

O barcă, trecând sub podul mare, lunecă încet spre noi. Într-însa doi băiețandri fac mare haz: au pornit la vânătoare de broaște. Duc barca lipită de țărm, broaștele cu ochii bulbucați, surprinse în reverie pe mal, sar speriate în lac, unul din cei doi pungași însă din zbor le prinde cu pălăria, și, dacă a căzut broasca în fundul bărcii, o leagă de picior cu o sfoară lungă, de care din distanță în distanță mai stau și alți batracieni prizonieri, iar, când au format un semi-pluton de zece broscoi, îi dau drumul în apă, făcând un haz nebun de nenorocitele biete cooperative de natațiune.

Îndreptându-mă spre ieșirea din Aleea Carmen Silva, nu mă puteam opri să mă întorc din când in când spre a mai privi odată splendida armonie a verdelui grădinii, bogăția neînchipuită de nuanțe ale aceleiași culori, mai accentuată parcă sub lumina piezișă a soarelui ce apunea roșu dincolo de pomii înalți, depunând o dantelă orbitoare de foc, în veșnică ciudată mișcare, pe creasta unui nor alb imens, negru la mijloc și care, ca o pastă moale în mâinile unui sculptor invizibil, divin, lua formele cele mai neînchipuite și mai stranii de balauri și furii. Și, văzând cât e de părăsită bătrâneasca grădină, știind cine o ia în stăpânire dumineca, mă gândesc la animația care e acuma pe aceeași vreme, la Șoseaua boierească, pe Calea Victoriei, îmi zic că, de s-ar putea face minunea ca sutele de fasonei și mitocani ce se plimbă robiți de mode ridicole, blazați, apatici, fără ideal, fără rost, stupizi, între Capșa și Teatru, să se deștepte într-o clipă din apatia lor, să-și deie seamă de nulitatea lor, să se vadă cât sunt de nenaturali, de inutili, de păcătoși, atunci, cuprinși de furie și dezgust, s-ar năpusti unii asupra altora cu bastoanele, și-ar trage reciproc o sfântă de bătaie, de pe urma căreia s-ar trezi la viață o generație nouă având, în sfârșit, un ideal în inimile lor dezmorțite.

PODUL GĂRII DE NORD

Nu cred să fie punct în București care să răscolească în suflet mai felurite sentimente ca podul ce pășește, greoi, dar dintr-o singură dată, peste șinele multe ce ies pripite din Gara de Nord. Vederea stăpânește de aici toate cartierele de muncă din jurul gării, iar spre Miazănoapte se pierde înspre munți, peste țarinile mănoase, unde, sub arșița cumplită, se făptuiește în câteva săptămâni o muncă intensivă, uriașă, nebănuită, neapreciată de orășeni, de pe urma căreia un întreg popor își va avea traiul asigurat. Privind jos, la picioare, sub podul masiv și negru, șinele îți duc privirea în fund, spre gara mereu lărgită, unde ghicești furnicarul grăbit, gălăgios și mofturos al vilegiaturiștilor, și de acolo ochiul, revenind spre pod, cuprinde într-un mănunchi sclipirile argintii ale șinelor nenumărate ce se adună, o clipă numai, sub podul negru spre a se revărsa apoi dintr-o dată, subțiindu-se, pe toată câmpia românească. Ieșind din gară, mărindu-se mereu, un tren vine târâș, spre pod. Pare un balaur din altă lume, cu un singur ochi imens de jăratec în mijlocul capului diform, cu un nas răsucit de vampir monstru, scuipând foc pe nările negre de funingine multă, cu treisprezece buze subțiri și întinse, lăsând să se vadă, într-un râs rău, demonic, doi colți roșii fosforescenți. Cu cât se apropie ochiul imens de un galben straniu, cu atât, mărindu-se, fixându-se înspăimântător, te hipnotizează țintuindu-te locului, până ce, brusc, monstrul dispare pitindu-se sub pod, trecându-ți sub picioare și doar coada-i lungă, neagră, solzoasă, rămasă în urma lui, se strecoară iute sub boltă cu atât de ridicole deșănțări grăbite încât, ca o reacțiune, te pufnește râsul. Câteva clipe încă, și monstrul de fier, care fără voie te înspăimântase, nu e decât o inofensivă jucărie de copil, fluierând subțirel la orizont. Cât este ziua de mare, o clipă nu contenește mișcarea și zgomotul pe podul Gării de Nord: îi urcă spatele masiv camioane greoaie, ce-l zguduie ca la cutremur; ușoare cariole de lăptari, cu vase ce sclipesc ca argintul la soare; imense care cu paie de aur ce ar putea lua foc dintr-o scânteie; căruțe cu lemne, ce urcă scârțâind, trase de boi degenerați; enorme vâscoase tancuri de petrol, de unde picură păcura pocnind pe pământ, însemnând drumul spre fabrici, ori, câteodată, mergând spre Sfânta-Vineri, vreun convoi funebru, grăbit, de om sărac. Pietonii, spre a tăia drumul, suie cei mai mulți scara în spirală din capul podului, oprindu-se mai toți o clipă, sus, să privească orizontul larg deschis, vreun tren de călători, semnalele ce scutesc viețile acestora, manevrele vagoanelor schimbând macazul sub paza acarilor, și zăresc uneori cum se stâlcește vreun frânar obosit și rău plătit.

Seara mai ales, când urlă sirenele fabricilor și lucrătorii rău hrăniți, pândiți de creditorii lor, olteni și bragagii, scapă de munca lor istovitoare, e negru podul gării de oameni obosiți. Plecați în grabă din fabrică, sunt plini de praf de cărbune depus adânc peste sudoarea muncii; au păstrat hainele cu care-au lucrat toată ziua. Urcă podul, cu brațele bălăbăninde, stângace acum, cei bătrâni mergând fără viață în ochi, abătuți, cei tineri schimbând glume, legând prietenii cu veselele fete de la Regie.

Liniștea nu se lasă deplină pe acest loc de muncă decât târziu de tot, după ce se aprinde în ateliere albastrul arc voltaic pentru munca de noapte, când coșurile fabricilor și trenurilor încep să împrăștie milioane de scântei fluierând mai strident, când Bucureștii pătează cerul înstelat cu o largă pată fosforescentă și când, dincolo de pod, în zarea depărtată, se îmbină stelele cerului cu nesfârșitele lumini și semnale de pază și veghe pe linie.

PRIN MAHALALE

Dacă legea pentru desființarea accizelor comunale s-ar fi putut vota pe vremea regulamentului Organic sau și mai înainte, e sigur că Bucureștii n-ar fi avut astăzi forma de caracatiță uriașă, cu lungi tentacule vâscoase și murdare - căile orașului - întinzându-se șerpuind, pe distanțe de kilometri, cu șirul lor nesfârșit de cârciumi: ventuzele ignobilului animal.

Cârciumarii barierelor sunt într-adevăr de vină dacă Bucureștii au astăzi o periferie atât de mare încât ar putea fără greutate găzdui toate casele Vienei în incinta lor; tot cârciumarii, prin tentativele lor de a frusta comuna de plata accizelor, sunt creatorii vastelor noastre maidane naționale, și în fine, iarăși din pricina acestor respectabili otrăvitori publici și mari electori, ne sunt mahalalele nepavate, fără trotuare, fără canal, fără gaz, în așa hal de murdărie, încât nu știu care franțuz afirma că „Bucarest“ vine de la „Boue qui reste !“.

Fenomenul lărgirii fără nici o noimă a periferiei capitalei s-a petrecut, cu multă probabilitate, astfel:

Admițând că bariera orașului era, ca pe vremea lui Matei Basarab, cam pe unde este astăzi biserica Zlătari, ca să scape de accize și să iasă mai repede în drumul țăranilor, cârciumarul de pe vremuri deschidea cârciuma cu vreo zece metri mai în afară de barieră. Tot astfel operau, bineînțeles, colegii lui de pe podul Beilicului (Calea^[7] Șerban Vodă), de pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), de pe Podul de Pământ (ciopârțită Calea Plevnei), de pe Podul Târgului de afară (Calea Moșilor), etc. Înmulțindu-se prea de tot fraudele de la o vreme, o poruncă domnească sau o lege muta bariera orașelor dincolo de cârciumile cu pricina; cârciumarii deschideau frumușel sucursală ceva mai sus de noua barieră, văzându-și de obicei. Trecea ce trecea, iar se lărgea periferia orașului ajungând, să zicem, până unde e astăzi Palatul Regal (cum era pe vremea lui Constantin Brâncoveanu), iar se mutau cârciumile mai la deal și tot așa: de nu se vota legea pentru desființarea accizelor, e mai mult ca sigur că ar fi ajuns să se întindă Bucureștii până la Dunăre și Carpați. Ce ideal! Toți locuitorii Regatului locuind Capitala țării! Ce vis de aur ! Și când te gândești că s-a ridicat statuie repauzatului Lascăr... Sucită lume !

Așa se explică prin urmare de ce pe Calea Șerban-Vodă de pildă sunt cârciumi până dincolo de vechiul local de petrecere unde se trăgeau atâtea chefuri în vremuri bătrânești și unde se îngroapă astăzi cu pompă High-liful bucureștean; așa se explică de ce sunt cârciumi pe Calea 13 Septembrie până dincolo de Cimitirul Mahomedan, unde dorm anonimi, cu fața spre Meca, turcii fataliști, peste drum de Cimitirul Ghencea, al pârliților, născuți în mizerie, trăiți în chinuri, având cârciuma drept singură distracție, zvârliți după moarte în groapa comună, de au avut norocul, bineînțeles, să nu le fi fost trupul ciopârțit de viitoarele noastre somități medicale ! Tot din pricina cârciumarilor-ventuze, Calea Rahovei este mai lungă decât căscatul unui vardist de noapte, așa de lungă încât, după ce ai urcat dealul spre Bragadiru, după ce ai lăsat în urmă fabrica lui de bere, trebuie să treci de Antrepozite, să lași pe stânga Seminarul Central, să treci - ducând mașinal batista la nas - de Strada Odoarei și de Strada Măgurele, să lași pe dreapta alt cartier suspect, ce-ți aduce iarăși aminte de un împărat roman, să mai umbli câteva sute de metri până când ajungi lângă șinele drumului de fier unde două prăjini roșii cu dungi albe, ca degetele cu multe inele ale unui uriaș binefăcător, te opresc în loc până ce trece ca un vârtej, rupând pământul, trenul de Giurgiu și atunci abia te afli la jumătatea drumului ce începe lângă Dâmbovița, la Cazarma de Justiție.

Dacă de-a lungul acestor căi până afară la câmp sunt casele aproape unele lângă altele cu câte o bărbierie, vreo potcovărie, un rotar ici colo, nenumărate cârciumi pretutindeni, între capătul unei căi și altă cale, între cimitirul Belu și Ghencea, între acestea și Cimitirul Sft. Vineri, și de acolo până la Cimitirul Reînvierii, ori, ca să fiu mai puțin macabru: între gara Filaret și gara Dealu-Spirei, de acolo până la Cotroceni și de la această gară principală până la stația B. M., hait! iar am devenit macabru ! În sfârșit: între aceste puncte populare ale barierelor bucureștene se întind nesfârșitele locuri virane pe care pasc vitele lăptarilor; se întind vaste maidane, pe care se răsfață la soare, emanând duhori pestilențiale, mortăciuni și gunoaie de tot felul, ori mlaștini, bogate în broaște și țânțari-febriferi, amintiri din vremea nu prea depărtată când Dâmbovița necanalizată venea în vizită, așa la zile mari, până în poalele dealurilor din Cotroceni, Gramont și Filaret. Aceste mlaștini se umplu cu gunoaie, se transformă în cartiere noi, unde de vând de speculanți în loturi scumpe: țânțari, microbi și igrasie.

Ici colo, în mijlocul acestor locuri virane, mai ales de-a lungul liniei ferate, se ridică câte-o fabrică: un grup de case roșii din mijlocul cărora se înalță sus spre cer, ca o amenințare, un coș uriaș ce scapără noaptea milioane de scântei ca o năvală de draci cu ochi fosforescenți, și din care ziua iese încet, tacticos, rotocoale mari, greoaie de fum negru, ce se rostogolesc alene răsfirându-se, pălind, topindu-se în cerul albastru primitor și limpede.

Alături, într-o aripă a fabricii, zguduind toată clădirea, motorul grăbit scuipă ritmic și repede, ca de deochi, aburi albi ce pier pe dată, ca o nălucă. Peste drum de fabrică, dincolo de șoseaua neagră de cărbuni, murdărită de scursori de păcură cleioasă, s-au ridicat, ca ciupercile în epoca de furie a construcțiilor, o serie de case, model 1908, afectate, bineînțeles, la Credit încă de pe când abia erau clădite „de roșu“ și rămase, după ruinarea micilor proprietari în seama umidității,^[8] fapt ce se recunoaște pe dată după halul de dărăpănare al clădirii mai mult decât după tăblița albastră lămuritoare.

Așa fiind, ca să poți cutreiera bătrâneștile mahalale, silit ești să cobori dincolo de cartierele noi ridicate în preajma fabricilor, mai jos de maidanele și locurile virane numeroase mai ales sub dealurile Cotrocenilor, cu vestite păduri uriașe tăiate abia în secolul trecut; mai jos de gropile de nisip dinspre Colentina, mai jos de grădinile Sârbilor gospodari din jurul Vitanului, mai jos de vile dinspre Văcărești și Șerban-Vodă, atât de bogate odată, întinzându-se până la poalele Mitropoliei, va trebui să te apropii mult de centru, și chiar atunci îți va fi greu să te strămuți cu mintea în timpuri de demult, căci atâtea focuri groaznice au distrus în nenumărate rânduri cartiere întregi cu vechi clădiri de bârne acoperite cu șindrilă, cutremurele ce ne îndrăgeau mai des pe vremuri, ceva mai puțin rahitice, au zguduit în atâtea rânduri din temelie biserici și clădiri mai vechi, iar, pe de altă parte, atâtea case noi s-au ridicat cu furie, de la Unire încoace mai ales, pe locurile vechilor bordeie, încât, astăzi, nu cred să mai fie în București casă de peste o sută de ani.

Luând-o deci prin străzile șerpuite ce unesc o cale cu cealaltă prin mahalale, te izbește întâi contrastul între zgomotul atât de obositor pe căile veșnic străbătute de care și sute de oameni ce vin sau ies din oraș, marțea și vinerea mai ales, și liniștea desăvârșită din aceste bătrânești mahalale, păzite de o nesfârșită sumedenie de câini hidoși, dormitând ziua toată ca să poată lătra mai tare la lună noaptea. Atâta de neînsemnată este animația pe aici, încât trecerea unei trăsuri e un eveniment, un automobil dă prilej de vorbă o săptămână întreagă. Nimic însă nu revoluționează mai adânc cartierul, ziua, decât dacă și-o face păcatul vreun biciclist naiv să deștepte câinii mahalalei, pedalând țanțoș și sunând din goarnă: îi sar atunci în cale, din fiece curte, de peste fiece gard, cu părul zbârlit, cu urlete ce te bagă în sperieți toți Griveii mahalalei; îl înconjoară, îi cearcă rânjind stofa pantalonului, până ce, de frică, biciclistul descalecă. Atunci câinii, lași de parcă ar fi oameni, rămân plouați, lasă coada între picioare și amuțesc, reîncepând doar când se încumetă biciclistul să încalece iarăși și când îl iau în primire pungașii, strigându-i huiduieli: „dracu’ pe sârmă ! Neamțu’ pe roate !“.

În afară de aceste rare semne de viață e o liniște pe aici ca la țară. Și, de fapt, mahalalele de azi sunt vechi sate din preajma Bucureștilor, înglobate pe nesimțite în incinta Capitalei. Locuitorii lor au continuat multă vreme, deși tot mai greu, meseria lor de plugari, apoi pe aceia de lăptari. Atracția Capitalei, fabricile tot mai numeroase, sumedenia de mici profesiuni și funcțiuni ce se pot exercita într-un oraș mare: gardist, măturător, bătăuș, comisar, inspector de cimitire, slujbaș la Primărie, Percepție, Poliție, Administrație și alte posturi politice, au tot sporit numărul locuitorilor, iar contactul cu orășenii, comparația între meseria mărginașilor și luxul disprețuitor al centrului, drepturile electorale și politica de partid, atât de puternică încât învie chiar morții în timp de alegeri, au transformat cu încetul pe pașnicii țărani de odinioară în mitocanii de astăzi, care sunt săteni cu vițiile orașului, săteni care au împestrițat graiul curat țărănesc cu cele mai neînchipuite mutilări de neologisme, care se îmbracă jumătate țărănește și jumătate nemțește, care unesc timiditatea și umilința țăranului cu obrăznicia și invidia orășanului.

Pe când la centru s-au înălțat, în locul vechilor hanuri și primitoarelor case boierești, clădiri pedante fără pic de colorit local, imitațiuni searbede după toate stilurile arhitectonice din lume, la mahalale doar mai găsești -deși tot mai rar - practicele case românești, atât de minunat potrivite pentru clima țării noastre, cu tinda ce-ți apără iarna casa de crivăț, oprind vara căldura dogoritoare, cu cerdacul în care lucrează femeile și se joacă pe vreme de ploaie copiii, în care doarme în nopțile de vară românul. Au însă carele vechi oroare de alinierea militărească a concepției estetice modeme și le vezi ba că înaintează, ca la mahala, până dincolo de trotuar, silind pietonii să calce în noroi, ba că se retrag rușinoase tocmai în fundul grădiniții, ba că întorc cu dispreț spatele celor din stradă, ori că-și ascund rușinate dărăpănarea și goliciunea după o perdea de viță. Sunt atât de vechi, atât de joase cele mai multe, sărmanele, cu zidurile lor de paiantă, mâncate de carii, încât s-au scofâlcit, se apleacă strâmbe, gușate, spre stradă, turtite sub povara grea a olanelor de pe acoperiș, și parcă se înfig din zi în zi mai mult în pământ, precum se apleacă spre țemă moșneagul. Dar sunt atât de alb văruite, crăpăturile cu atâta grijă lipite cu pământul galben și cleios al dealurilor bucureștene; ferestrele și ușa au un brâu așa de frumos vopsit, încât îți vine parcă a crede că formele scofâlcite și gheboase sunt voite de vreun arhitect secesionist. Rar, ici și colo, vreo casă lăsată în prea cumplită neîngrijire prezintă aspectul lamentabil al unui alcoolic bătrân. Pe toate casele însă, pe cele noi, afectate de Credit, acoperite cu tablă Bismark ori chiar cu simplă tablă vopsită cu ieftinul catran, ca și pe cele vechi cu șindrila putrezită, cimentată de mușchiul verde ce a cuprins până și jgheabul ciuruit, și cu câte o tablă veche prinsă cu cuie ici, colo, ca să astupe o gaură prea de tot mare din tavan, pe toate casele igrasia a desemnat cu artă frumoase siluete estompate, de munți și dealuri; și la toate ferestrele mici, cu un singur rând de geamuri, vezi flori din cele mai frumoase și mai bine îngrijite.

Dacă însă casele sunt joase, mici, cu igrasie multă, ferești prea mici, dacă au vara praf, muște și purici, iama noroi cleios până la gleznă, dacă n-au apă, n-au canal, au însă aerul și verdeața nenumăratelor grădini care purifică totul. Nu e casă oricât de mică, care să n-aibă la poartă un salcâm înalt cu zdravene rădăcini ce scofâlcesc trotuarul și o bancă la stradă, pe care stau bătrânii în papuci, cu giubea îmblănită cu vulpe, căciulă de oaie în cap și cu gândul pierdut în amintiri trecute. Așa de odihnitoare și de răcoroasă e verdeața, încât în casă intră mahalagii doar iama ori când vin musafiri de soi. În curte și la stradă își petrec ziua nevestele, în timp ce bărbații sunt în oraș cu slujba, și când nu se iau la ceartă de peste trei garduri cu vocea ascuțită, pândite cu ochi sticloși de celelalte vecine, se adună frumos de clevetesc lucrând sau gătind. Iar, când o începe ‘Coana Frusina, de pildă, să-i zică: „... Și, să vezi soro - zice - când l-a văzut Popeasca că vine beat acasă, - zice - , s-a pitit, soro, odată după poartă - zice - și zice... “. S-adună roată în jurul ei și potrivindu-și pe umeri cojocul de catifea roșie sau liliachie, îmblănit cu vulpe s-așează cu toatele pe pătura întinsă pe pământul gol în jurul mescioarei joase cu trei picioare, și cuprinzându-și genunchii cu brațele, trăncănesc, trăncănesc până le prinde vremea mesei și fug speriate la vetrele lor.

Pe stradă, câțiva băiețași, călare pe coceni de porumb, se joacă de-a caii, speriind găinile, cocoșii și purceii din drum; iar, mai departe, în praf, alți copii joacă rișca sau se joacă cu „bile“. Unde sunteți, arșice ale generației trecute, „miele“ și „capre“ cu care ne împuțiam buzunarele, cu care, spre a face câte un ichiu zdravăn, o clasă întreagă, pornind strânși unul după altul treizeci de inși, și dând ocol bisericii de lângă școală, deterioram monumentele istorice frecând arșica de zidul bisericii, furând apoi plumbul crucilor de pe morminte !

Alți copii, cu fesele aprinse, ținându-se scai după unul mai mare cu șapcă de licean, - unul care o fi tras la fit -, se îndreaptă spre maidan să înalțe, la adăpostul sârmelor de telegraf buclucașe, un zmeu din două cu splendide rotogoale, cumpărat ieftin de la bragageria din colț. Alt efect al civilizației: industria mare străină distrugând industria casnică națională !

La o cotitură a străzii fără canal, o gospodină zvârle lângă trotuar, în fața casei unei vecine cu care e certată, un hârdău cu lături. Un biet câne ciobănesc, slab de-i numeri coastele toate, umblând speriat, gata să chelălăie, furișându-se pe lângă garduri de frica colegilor, se oprește și bea cu nesaț apa grasă și murdară. Săracul cine știe din ce sat depărtat a fost adus în Capitală, legat sub carul țăranului venit cu lemne la oraș, ca să le păzească cât s-o îmbăta la cârciumă! Rupându-se frânghia ce-l ținea prizonier, o fi hoinărit, veșnicul flămând, în căutarea unui os, sau atras de grațiile unei reprezentante a sexului slab câinesc - căci deși câne, dar tot om ești! - a rămas fără culcuș, fără să mai aibă pe cine iubi, pe drumuri străine, până și-o face mila cu dânsul Iancu Câinaru’ ori doctorul Babeș !

În dreptul unei case cu tablă de la Credit, o bucătăreasă miloasă, cu o găină într-o mână și un lung cuțit de bucătărie în cealaltă tentaculă, așteaptă să treacă gardistul ce-o curtează ori chiar un simplu găzar, ca să decapiteze în locu-i inocentul biped. E atât de milos românul! Chiar când o fi unguroaică... (cazul nostru).

Un cocoș de pe stradă, martor ocular al asasinatului cu premeditare ce se pune la cale sare cu creasta zbârlită pe gardul vecin și, închizând ochii, strângându-i cât poate mai tare, răgușește cutcurigind, protestând pe limba lui contra canibalismului nepedepsit al bimanilor civilizați!

Din capătul străzii se înalță un cântec grăbit de flașnetă. Un câne sensibil, ce dormita lângă o poartă, se scoală, întinde gâtul, ridică nasul în vânt, și urlă ca un ventrilog acompaniind melancolic până ce cântecul stă.

Flașnetarii leneși, cu mutre de bandiți, se unesc câte doi ca să cutreiere mahalalele, din cârciumă în cârciumă, în căutarea bețivilor cheflii. Unul duce în spinarea, suflând din greu, cutia cu clopoțeii și muzică, celălalt învârte manivela și izbește într-o tamburină uriașă cu grația unei Carmencite. Pe cât sunt de zdrențuroși indivizii suspecți, pe atât le e de gătită flașneta: în față o poză mare: Romeo și Julieta, o vânătoare de tigri, sau altă poză populară, ori încă: o oglindă. Panglicuțe, flori de sorcovă, beteală de mireasă, mărturii, fel de fel de îngerași, cărți poștale ilustrate, atârnă de tifonul transparent ce învăluie toată flașneta, ferindu-o de indiscreția muștelor indecente.

Au dispărut de mult flașnetele cu vânt în grele cutii pătrate, cu arii din Traviata, ce le cânta din gură un Italian bătrân ! Azi valsuri, polci; mai rar sârbe și hore, triluri multe, clopoței la fiecare tact, se cer prin mahalale, ori chiar gramofonul! Civilizația unificatoare distruge pitorescul. Au dispărut cu totul bordeiele umede, săpate în pământul cald iama, răcoros vara, și costând atât de ieftin; dispar sacagii țigani, ce-ți cer iama un franc pe butoiașul de apă cumpărat cinci parale, dispar puțurile ridicate de un suflet creștin al cărui nume se pomenește de vreo cruce de piatră cu frumoase și vechi săpături, dispar felinarele de un metru, cu lampă mititică de petrol veșnic afumată, strânsă de fiece adiere de vânt, și sunt înlocuite, pe zi ce merge, de vesela flacără albastră a becului cu sită; te afunzi azi fără groază noaptea în mizeria mahalalelor, străzile încep să aibă trotuare, din care unul așternut cu asfalt: ca mâine vor avea apă, igienă, căci crește mila pentru fratele sărac. Trecutul însă se uită ! Bărbierii și băcanii, oameni importanți în mahala, merg în fruntea progresului. Azi nu sunt decât „Saloane antiseptice de ras, tuns și frezat“ în care se fac fricțiuni cu „Chinină veritabilă“ se „aranjează părul după ficsionomie !“. Băcăniile și Magazinele de Coloniale sunt azi „Consumuri“: „Consumul din Izvor“, „Consumul din Obor“, „Consumul Bleriot“^[9] servesc „gustări“ și „Pelin Șanticler“ în „saloane de aperitive“. Civilizația n-a distrus însă iubirea de pitpalaci și chitară a bărbierului, și mai găsești chiar astăzi, prin depărtatele mahalale, „saloane“ unde-ți spală capul bărbierul sâmbătă seara și duminecă dimineața, unde citești la geam „azi cu bani, mâne fără bani“, scris frumos, cu sutimi de măsele găunoase scoase de bărbierul subhirurg, meșter în aplicarea ventuzelor și a lipitorilor scârboase, iar la ușă, deasupra unui lighean de alamă coclită, fâlfâie șervetul, alb odată, cu crucea roșie la mijloc.

E tare curios faptul că mahalagii, deși au străzi ce poartă numiri din ce mai poetice, de ex.: Str. Mucius Scevola, Str. Amfibiilor etc., deși au câte două numiri de fiecare stradă; Str. Simonide fostă Corbului; Str. Orăscu fostă Uranus etc., deși au câte două și chiar trei numere de fiecare casă, de exemplu: No. 142 fost 68; 153 fost 85, fost 83 etc. etc., nu se orientează nici după numele străzilor nici după numerele caselor, ci tot ca în vremuri de demult, după biserica mahalalei, ori, mult mai des, după cârciuma de căpetenie a străzii, de ex.: „de la Cârciuma lui Costică, a treia casă cum faci la dreapta!“.

Așa fiind, având în vedere pe de-o parte faptul constatat că tăblițele botezătoare ale străzilor nu servesc pentru orientarea cetățenilor și luând în considerație, pe de altă parte, inocenta manie a edililor bucureșteni de a tot schimba, după fiecare primenire de Guvern, străvechile nume de străzi cu nume mai moderne de iluștri bărbați politici ai partidelor, cred că s-ar putea profita de aceste ciudățenii spre răspândirea instrucției în masele populare, pe cale intuitivă. Iată cum - și supun în toată modestia planului meu d-lui Ministru al Școlilor.

Azi, într-unul și același cartier, străzile poartă pe amestecatele numiri: de animale, de politicieni, de păsări, zei din antichitate, plante, etc. Ei bine, propun:

1. Să se scoată toate tăblițele indicând numele străzilor bucureștene și să se adune la Primărie. O comisie ad-hoc să primească însărcinarea, răsplătită cu diurnă, bineînțeles, de a clasa pe categorii toate firmele adunate, de ex.: Istoria Românilor: Strada Rea Silvia, Romulus, Remus, Numa-Pompiliu, Vespasian etc.

   Istoria Grecilor: Str. Licurg, Solon, Leonida, Termopile etc.

   Istoria Națională: Boerebiste, Decebal, Mircea, Țepeș-Vodă, Mihai-Vodă, Bogdan-Vodă, Alexandru-cel-Bun, Leon-Vodă, Dan-Vodă, Caragea, Carageorgevici, (pardon; trebuia trecut la Istoria Universală).

   Oameni iluștri: Str. Simionide, Palade, Carol Lueger, Cocioc, General Candiano-Popescu, dr. Rațiu, dr. Vamali, Ceauș-Radu, Ghiță Ciupitu, Hagianof etc.

   Mitologie: Str. Ciclopi, Ceres, Minotaur, Labirint, Morfeu, Olimp, Sirenele etc.

   Astronomie: Str. Cometa, Constelației, Crepuscului, Echinoxului, Meteor, Uranus etc.

   Istoria Naturală, Animale: Str. Căprioarei, Cerbului, Cățelului, Mistrețului, Oițelor, Rinocerului, Zebrului etc.: Insecte: Albinelor, Gândacilor, Trifoiului, Micșunelelor, Rozelor, Viorelelor, etc.

2. Toate tăblițele de una și aceeași categorie să se așeze pe zidurile străzilor din una și aceeași mahala. De ex.: în Popa Nan: Mitologia; la Obor: ierbivorele, în Dudești: insectele, etc.
3. Să se decreteze, ca de două ori pe an, la Sf. Dumitru și Sf. Gheorghe, (cred că aceste date ar fi cele mai nimerite), toate tăblițele de o categorie să fie mutate tocmai în mahalaua opusă, de ex.: firmele din Dealul Spirei să se mute în Popa Nan, cele din Tirchilești la Grozăvești etc. și viceversa.
4. Pentru străini și cei din provincie - dar numai pentru aceștia -, spre o mai ușoară orientare s-ar putea numi câteva străzi după gări, monumente publice, grădini (scuaruri!), biserici vechi, puncte cardinale, etc., și aceasta odată pentru totdeauna.
5. Pentru cei veniți cu afaceri în Capitală, s-ar putea imita frumosul exemplu dat de urbea Constanța, încă înainte de acordarea drepturilor politice dobrogenilor, unde există opt străzi purtând numele celor opt miniștri care se aflau la putere în ziua botezării lor: „strada Ionaș Grădișteanu, M. Vlădescu etc.^[10] Aceste numiri vor dăinui, bine înțeles, numai până la căderea Guvernului, când se vor înlocui cu tăblițe purtând numele persoanelor influente din noul partid.
6. Tăblițele prevăzute la art. 5 din proiectul de față, și scoase din uz, vor fi trecute la rubrica Oamenilor Iluștri sau se vor țintui pe piedestalul statuelor ce se ridică zilnic în Capitală și în provincie oamenilor mari.

În cazul cel mai rău, tăblițele, poleindu-se cu aur literele numelui ilustru, se vor țintui, ca niște ex-voturi, în sala de ședințe a clubului politic din care făcea parte ex-atotputernicului, spre pomenirea și educația generațiilor viitoare.

Ziceam deci că, la mahala, mai pomenit decât sfinții, decât biserica suburbiei, e cârciumarul. Și de fapt cârciumarul e personajul cel mai important al mahalalei, cel mai considerat, cel mai bogat. Delegat^[11] al Mahalalei în marea majoritate a cazurilor, bucurându-se de înaltă protecție în ajunul alegerilor. Și fiindcă e tare și nu-i pasă nici măcar de comisarul-șef, cârciumarul mahalalei e absolut ostil ideilor de civilizație și igienă. Din invențiile moderne n-a adoptat decât următoarele trei: falsificarea băuturilor spirtoase, gazul aerian, un gramofon! încolo, cârciuma adevărată de mahala a rămas aceeași ca acum o sută de ani: la geamuri aceeași frumoasă perdea de sticle colorate, cu fel de fel de bunătăți într-însele, aceleași borcane mari cu vișinată ca rubinul, cu murături ca un mozaic de pietre scumpe. Noaptea, când lumina albastră a becului Auer străbate prin sticle toate aceste culori, spectacolul întrece, chiar pentru un antialcoolic, luminățiile de la Zece Mai. La stradă, același cuptor rudimentar de cărămidă și pământ galben, cu aceleași vase de aramă cu mâncări ce ispitesc trecătorii flămânzi, și, alături, același grătar murdar, negru și unsuros, lângă care mititeii stau aliniați ca soldații sub paza muștelor zglobii; aceiași patricieni zemoși, cleioși și roșii, înșirați pe un băț suspect, aceleași perdele de pastramă neagră cu dungi galbene marmo-reiene atârnate la ușă, aceleași felii - ceva mai mici -sângerânde, de vacă asasinată, transformabile în fleici, pârjoale, vrăbioare, prin îngrijirea părintească a băiatului de prăvălie. Sărman copil! Slab, nedormit, bătut și ocărit, în contact ziua și noaptea cu bețivi scandalagii, hidoși; cu șorțu-i-batistă murdar, nu cred să fie copil mai harnic și mai nenorocit decât sărmanul băiat de prăvălie. Și ce vesel sună în mâinile lui zângănitul cleștilor cu care învârte mititeii pe grătar și cheamă mușterii!

Sâmbăta seara, când la fabrici se plătesc lucrătorii, e ziua de dever a cârciumarului. Lucrătorii trudiți, prost hrăniți, murdari, negri de fum, de praf și unsoare, neavând încă demnitatea de a nu ieși pe stradă cu haina de atelier, ies din fabrici strecurându-se, ca și cum le ar fi rușine că sunt meseriași; ies ca o gloată de spectri negri, încovoiați, cu brațele bălăbăninde ca și cum le-ar părea straniu că nu mai au greutăți de cărat, se împrăștie în grupuri, urmăriți de creditori: olteni, bragagii, negustori cu „trei comuri la un ban“, pândiți de neveste, ce privesc cu groază cârciuma din colț, în care se afundă atâția ! Mulți nu vor să se îmbete, nu vor să cheltuiască într-o noapte salariul muncit din greu o săptămână, - e traiul atât de scump ! - dar intră de rușine în cârciumă și cer cu tovarășii o țuică. Plătește însă unul un pelin, altul comandă încă un rând, și cel intrat cu frica beției cedează de teamă batjocurilor. Se comandă mititei, fleici, pastramă, turburel; cântecele încep, fumul cărnurilor pe grătar, duhoarea de tutun ce îneacă, mirosul pătrunzător al alcoolului, transformă omul în brută și pâinea copiilor se bea.

De câte ori sâmbăta seara n-am văzut la ușa cârciumei neveste plângând, cu copilul în brațe, privind tremurânde, de teama bătăii, cu ochii holbați, în dosul sticlelor așa de frumos colorate, mizeria cum vine !

UN SCHIT DE CĂLUGĂRI ÎN MIJLOCUL CAPITALEI

Puțini sunt cei ce știu că există în chiar inima Capitalei un schit de călugări. Se află retras în liniștita stradă a Păcii, la spatele bisericii Icoanei. Locuiesc aici, în șirul de chilii foarte curate, cu bătrânesc practic pridvor, ce s-a zidit de-a lungul laturii de miazănoapte a curții pătrate, șapte călugări stătători, în afară de cei găzduiți vermelnic în mănăstire, în trecerea lor prin Capitală. În colțul de sud vest al curții se află locuința egumenului; la mijlocul peretelui dinspre miazăzi s-a ridicat, în 1902, o mică clopotniță în stil seccesion, cadrând rău cu simplitatea gravă a chiliilor și mănăstirii.

„Cimitirul Icoana“ i se zice schitului de către credincioși, deși nu s-au înmormântat în jurul acestei mănăstiri zidită, precum arată slovele aurite ale pisaniei, în 1834, „cu cheltuiala d[u]mn[ealui] Căminarului Mihalache Darvari, în zilele Mării Sale d. Alecsandru

Dimitrie Ghica Voevod, decât ctitorul, membrii mai vechi ai familiei lui, călugărițe și călugări. Chipurile ctitorilor, în interesantele costume ale timpului, se văd, frumos zugrăvite, pe zidul din fund al bisericii; osemintele celor morți, zac astăzi în pivnița de sub altarul mănăstirii, și au rămas nedezgropate doar osemintele ce odihnesc în cele două morminte din curtea bisericii. Cel mai frumos e al însuși ctitorului „Cruceru Mihalache Darvari, în vârstă de ani 59, născut la anul 1798, și înmormântat la anul 1854, octombre 20“.

Pe piatra masivă de marmură înflorită așternută peste tot mormântul, precum se vede mai la toate mormintele vechi, se citesc în cirilice:

„Peste tristele morminte
Când vei trece călător,
Iți mai adu atunci aminte
Că și tu iești muritor;

Viață slavă și avere
Se sting toate în mormânt;
Dar virtutea ce nu pere
Ne mai poartă pre pământ.“

Până la 1864, „Cimitirul Icoana“ a fost un schit de maici. În acest an însă, călugărițele schitului au fost obligate, ca și cele de pe la alte biserici bucureștene, să se retragă în mănăstirile din afară de oraș și chiliile frumoase au rămas nelocuite până la 1869. În acest an starețul mănăstirii românești de la Muntele Atos, a cerut și a primit îngăduirea ca chiliile schitului să fie locuite de călugării prodromiți în trecere prin București; câțiva dintr-înșii rămânând stătători pentru a sluji biserica, ce se întreține din propriile ei venituri.

Și astfel se face că a rămas până astăzi, în mijlocul capitalei țării, un schit de călugări. Cei mai mulți dintre frați sunt oameni tineri, vioi, deștepți și unii destul de culți; starețul lor e un frumos bătrân ce inspiră respect și evlavie. De la dânsul dețin, cu respectuoasă mulțumită, cele mai multe din datele înșirate mai sus.

PRIN CALEA VĂCĂREȘTI

Urmașilor miei, Văcărești,
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Și-a patriei cinstire.

Dacă în Piața Sf. Anton din Capitala țării întorci hotărât spatele celor câtorva prăvălii evreiești de sub Otelul Dacia și te faci că nu auzi zângănitul ispititor al monedelor de cinci lei pe care, cu artă, le lasă să curgă, ca o cascadă, din ghiară în ghiară, zarafii vânzători de salbe false, ai în fața ta singurul cartier de negoț rămas curat românesc. Iar, când știi cum, la câțiva metri, se aliniază în rânduri tot mai strânse prăvăliile evreiești pe Lipscani, pe Str. Carol; cum domnesc pe Calea Văcărești, pe Dudești, ai impresia clară a unui asediu ce se dă, stăruitor, încet și sigur, contra cetățuii negoțului românesc. Vezi clar atunci grosul armatei, biruitoare prin solidaritate fără pereche, vezi avanposturile, îndrăznețe fiindcă lupta e fără pericol, vezi spionii intrați, sub nume schimbat, în chiar inima negoțului românesc, rozând-o. Ai dori atunci mai tare cetățuia, și mintea reînvie trecutul.

Pier într-o clipă casele nouă și înalte, ridicate după focul cel groaznic din 1847, aliniindu-se pe toată coasta dealului înalt și lin ce urcă mult, pe nesimțite, de la malul apei până dincolo de Bărăție; îți amintești de alte focuri nemiloase și cutremure distrugătoare ce au doborât în atâtea rânduri casele mici, multe, de bârne, acoperite cu șindrilă, și, înlăturând cu mintea toată cenușa adunată de veacuri pe același loc necăjit, aruncând departe tot molozul care a umplut șanțurile adânci, a secat gârlița ce curgea din deal în Dâmbovița, la Bazaca, a nivelat pământul făcând să dispară urcușurile abrupte, prielnice luptei, dar dușmane negoțului, învie atunci aici, în vârful dealului, dominând valea Dâmboviței zidurile cu turnuri înalte ale vechii cetăți domnești, unde, de la Mircea și până la focul din 1718, au stat Domnii țării, întărind, mărind, înfrumusețând palatele din jurul celor două biserici, din care una numai stă azi în picioare: „Curtea veche“. Și, când istoria îți spune câte lupte s-au dat pe aceste locuri întărite, asediate și de un Ștefan-cel-Mare al Moldovei în luptele lui cu Radu, frumosul frate al lui Țepeș-Vodă, câtă jale și câtă pustiire s-a abătut în atâtea rânduri pe această coastă de deal, câte crude răzbunări, iscate din luptele pentru Domnie fatale, câte ambiții și câte umiliri, câte fapte mari și câte crime au văzut aceste locuri, câte rugăciuni de mulțumire, de pocăire, de ajutor, de veșnică pomenire s-au înălțat de Domnii țării în această biserică, câtă vinovată nepăsare și decădere a urmat în vremea Domnilor din Fanar, hrăpăreți, câtă lipsă de pietate și indiferență au făcut cu puțină să se împrăștie ruinele sfinte, să dispară orice urmă din vechea mărire, atunci privești cu deosebită iubire cetățuia nouă de negoț românesc, răsărită din cenușa Curții domnești și ți-e drag până și cel mai umil dintre negustorașii români din această piață a Sfântului Anton.

Îți place firma „La Vulturul de Mare cu Peștele în Ghiare“, deși a pictat-o „Rosenthal“; îți place să privești lumânărari, la ferestrele cărora atârnă, ca stalactite înflorite, lumânări de toate mărimile, ce-ți duc gândul la moarte, nuntă sau botez; ori vitrinele cu puști și revolvere, fluiere și cuțite, amintind de vremuri de haiducie; ori angrosiștii de stambe, pielării, șăpcării, magazinele de scaune și mese ieftine de brad mirositor; ori oltenii vânzători de portocale, din fața bisericii, desvălind, delicat, de cămașa lor de hârtie de mătase fructele mari și rotunde, ca sânuri de chinezoaice, ori tăind, ca să sângereze, sfârcul fructului exotic; și, mai departe, pe trotuarul triunghiular din jurul havuzului, oltenii florari, udând din stropitoare cu imens gât de girafă mozaicul viu de culori și parfumuri ce ocupă toată piațeta, iar mai la mijloc, în jurul crucii ridicate pe locul altarului bisericii Sf. Anton și a cărei inscripție românească și sârbească pomenește de focul groaznic din 1847, florăresele guralive ce-ți oferă ieftin coroane și jerbe imense, ori, luând în gură puțintică apă și scuipând-o pe flori, depun o rouă de diamante pe coloratele petale, ce le va pune la piept, închizând ochii, dumneaei, ori le va săruta, oftând, dumnealui. Au dispărut însă cântecele sutelor de scatii, sticleți, canari, privighetori, de când negoțul sămânțarilor-păsărari a fost distrus, - pe față cel puțin - de S. P. A., și doar niște porumbei gușați se tot căznesc, cu fasoane, să pronunțe pe R franțuzește, până ce, plictisiți, tocilarii de alături încep să sâșâie atât de tare ascuțind vreun satâr, încât acopăr până și vocea bragagiului lăudându-și marfa monoton. Dar, din toată piața, nu e loc care să te atragă mai mult decât șirul original de baratce de lemn: o cutie pătrată și joasă, cu un acoperiș de tinichea veche ruginită, răzimat în doi stâlpi, unde stau turcește, îmbrobodite oriental până peste bărbie, făcând ciorapi sau clevetind în așteptarea mușteriilor, babele vânzătoare de ștofe naționale, ciorapi și mănuși de lână groasă tricoloră, rufărie ieftină pentru muncitori, ori peruci și cozi false pentru servitoare și țărance,^[12] sau încă grâu și nuci pentru colivă, iar, în borcane mari de mături, lipitori scârboase.

Ori pe ce stradă ai apuca-o, pornind din Piața Sfântului Anton: pe calea Moșilor, cea lungă de peste 3 km., pe str. Carol, cea răsbotezată în atâtea rânduri, pe Bazaca, unde de abia te poți strecura spre hale de mulțimea stambelor ieftine ce, pe ambele trotuare, până în mijlocul străzii, ațin calea slujnicelor, pe Căldărari, cea fără de căldărari, pe Șăpcari, unde e casa cu multe paratrăsnete a angrosistului tăbăcar Alexandrescu, nu dai imediat de rândurile cele strânse ale prăvăliilor evreiești acaparatoare, ci doar se răsfiră tot mai mult firmele românești. Dacă însă ai apucat-o, din greșeală, pe Str. Patriei,^[13] unde era Pușcăria pe vremuri, brusc, la câțiva metri, te găsești în plin cartier evreiesc.

Pentru ca acest contrast să fie mai izbitor și să dispară orice urmă de gradație între un cartier și celălalt, ai putea proceda în modul următor: închipuie-ți că ai asistat, ca un pașnic cetățean, la vreo întrunire de la Dacia, cam pe sfârșitul unei legislaturi, și că, la spartul întrunirii, cum se întâmplă atât de des, te-au „șarjat“ bătăușii ofticoși sau poliția oficială, ori că pompa cea mare cu aburi a Primăriei, mobilizată în scop electoral, a primit ordin să calmeze printr-un mic duș entuziasmul prea gălăgios infiltrat în suflete de oratorii de la Dacia. Auto-sugestionându-te deci astfel, trage-i o fugă disperată de la Otelul Dacia înspre Str. Patriei, urcă vreo zece metri și apoi oprește-te brusc, răsuflă, privește, ascultă, dar mai ales miroasă, și vei jura că ești în oraș străin al unui neam străin!

În fața ta, la vitrina unei cârnățării „vienese“^[14] trei litere mistice te fac să te oprești și să privești, strâmbând din nas, un maldăr de cârnați suspecți. La celălalt geam, o expoziție de șunci... de gâscă, cu următoarea mică explicație, deasupra unui borcan cu un fel de pomadă galbenă: „Aici se găsește untură de gâscă proaspătă și curată pentru Paște“ și, iarăși, scoțându-și ochii, cele trei litere mistice.

Mai urcând, agale, la deal, mirosul ce-l degaja cârnățăria - vienesă - se transforma imperceptibil, nuanțându-se, cu cât te apropii de Calea Văcărești: domină încă, evident, extractul de usturoi, dar e mitigat acum cu miros de mucegai, vax, lucruri vechi, rufe nespălate, creând mirosul specific persistent care te va urmări în tot cartierul acesta, pe care-l păstrează hainele tale o săptămână după ce ți le-a adus croitorul evreu, și de care este impregnat tramvaiul închis pentru Dudești chiar când ajunge, dincolo de Arsenal, pe dealul Spirii, ce răsună de goarnele cazărmilor multe.

„Doi bani bucată, domnilor, ocasiune, domnilor, de la faliment, domnilor, doi bani batistă! “, urlă pe trotuarul opus, tenace, cu glas gutural, un individ slab, roșcat, cu nas coroiat, urechi mari dezlipite, pălăria dată tare pe ceafă, în vreme ce simt că mă trage de mânecă cineva spunându-mi insinuant, dar hotărât: „intrați, vă rog, în magasin, de toatî avem! Mă smucesc, dar încet, îngăduitor. Pe dată alt individ, pistruiat, cu ochi mici veșnic clipitori, mă apucă protector de braț, târându-mă într-un magazin negru unde dispar la sigur cele mai rebele pete de grăsime de pe hainele vechi, iar, când mă smucesc odată mai energic, îmi aține calea, cu cel mai gingaș surâs sașiu, apucându-mă de nasturii hainei o reprezentantă a sexului frumos semit.

În dreptul magazinelor mici, multe, întunecoase, murdare, stau înșirate pe polițe, până sus în capătul străzii, ghete vechi, frumos văcsuite, de toate mărimile, de toate soiurile. O sfoară groscioară, petrecută prin urechile tuturor ciubotelor, le înlănțuie. Probabil ca să nu se sperie de propriul lor miros și să n-o ia repede la vale, spre piața de flori. Deasupra rândului de ghete stau, atârnate de cuiere, haine vechi, blăni de automobiliști, șube cu blană de lup, șepci, pălării, fireturi; apoi, puse bine în evidență, tunici ofițerești și chiar săbii și puști.^[15]

În sfârșit, scăpând, mai cu o privire încruntată, mai cu un răspuns energic ori mai național, de invitațiunea din ce în ce mai tenace de a „pufti în magazin“ să iei, dacă nu haine pentru tine, „poate ghete pentru servitorisă „vinzi poate un palton de iarnă“ - ce oameni psihologi! - ajungi în capătul străzii, la linia tramvaiului ce trece prin fața Bărăției în însăși Calea Văcărești!

În față, aici, sub firma „La Labori“ e faimoasa „ Vechea Antiquarie Pinath, casă proprie de încredere, fondată la 1878 “.^[16]

Salutați cu respect: nimeni mai mult ca Pinath, autorul unui Cod de Maniere Elegante, n-a contribuit la răspândirea gustului cititului la țară ! Din această prăvălioară murdară se răspândesc, până în cele mai depărtate unghiuri ale țării, prin vânzătorii evrei ambulanți, colecțiile „Micul Dor“, „Noul Mic Dor“, „Dorul și Amorul“ cu 150 și 220 etc. cântece, în care Pinath a editat până și pe d. A. C. Cuza, a cărui poezie „Dacă vrei s-alini durerea“ se află alături de „Cântecul lui Dreyfus, Martirul din Insula Dracului, variantă populară, din gura lăutarilor“, și „Trăiască Regele“ alături de „Sârba... Zioniștilor“; aici se editează lunga serie de cărți moralizatoare, precum: „Haiducul Cătănuță“,^[17] „Ceauș Hoțul Moldovei“, - Codreanu, marele haiduc național - etc. etc., „Crima din Calea Mogoșoaiei“, „Crima din Strada Popa Soare“, „Crima din Tabaci“, „Drama din Strada Sebastopol“, „Scarvulis sau crima din Brăila“ etc.; apoi seria: „vrei să știi franțuzește, nemțește, ungurește ? Atunci cumpără și cetește această carte“,^[18] apoi „Cartea de explicarea semnelor“, „Visul Maicii Domnului“, „Minunile Sfântului Sisoe, cu mare tablou colorat“,^[19] „Această carte a fost trimisă din cer poporului de Domnul nostru Isus Hristos. Această carte trebuie să o aibă tot creștinul, pentru a nu se atinge de casa sa Necuratul, și pentru ajutarea copiilor și-a femeilor însărcinate.“

La vitrina d-lui Pinath mai găsești, pe lângă cărțile amintite, și următoarele: „Noul Jidov rătăcitor“, „Popa și Ovreiul“, „Amorul inimii“, „Contribuțiuni la art. 7, §5 din Constituțiune“, „Biografia lui Cilibi Moise“ etc.

Caracteristic este prețul ridicat al cărților lui Pinath: tipărite pe cea mai proastă hârtie din țară, cu cel mai infect tipar, fiecare volum are 30 pagini format 9/13 centimetri și se vinde: „Vrei să știi ungurește“ 60 de bani, „Dorul“ 60 bani, „Carte de explicarea semnelor“ 50 bani. În piață, în Capitală, cumperi însă orice carte din aceste prețioase opere cu 5 parale sau un gologan; dar, la țară, cu căt n-o fi plătind bieții țărani periculoasa otravă sufletească!^[20]

Părăsind simpatica anticărie „Labori“, trecând de magazinul de mobile al unui fost anticar pe vremea când își aveau rafturile de cărți mucegăite pe Bulevard, lângă Universitate, trecând și de un alt magazin de mobile cu imensa firmă grăind „Compania americană de mobile“ și cotind după cârciuma de o crasă murdărie „La strugure de aur“, dai în cea mai curioasă din străzile bucureștene: Strada Lazăr.

Dacă în Strada Patria se vând hainele vechi de lux și cumpără acolo mai ales țiganii lăutari, ahtiați după îmbrăcăminte neagră boierească, ghete de lac, redingote și smokinguri luate ieftin de la vreun ofticos,^[21] în strada Lazăr cumpără ghete rupte gata, zdrențe noroiase de ți-e scârbă să le atingi cu bățul, țiganii salahori, meșterii lăcătuși, cerșetorii și cei mai nenorociți oameni din câți sufăr de foame și de frig în Bucureștii ăștia mari, cu atâta paradă de lux, străbătuți de atât de multe automobile scumpe, răscolitoare de uri.

Strada e mică, urcă lin din Calea Văcărești până în dreptul templului celui mare din strada Sfânta Vineri, și are două înfundături: una pe stânga, cealaltă pe dreapta. Pe toată lungimea străzii, în dreptul fiecăreia din sumedenia de dughene mici, ce se înșiră cot la cot, perdele de stofă decolorată umbresc trotuarele, pe marginea cărora stau înșirate, cât ține strada, ghete atât de rupte și de murdare, culese de prin gunoaie, încât nu i-ar fi putut trece prin minte măcar unui sătul că o să se găsească ființă destul de nenorocită ca să le cumpere cu 30, 50 și 70 de bani! Atârnate apoi de cuiere și de storuri, bălăbănindu-se la vânt, pantaloni, fuste, haine rupte, tunici zdrențuite,^[22] corsete și chiar ciorapi și batiste se răsfață la soare, în așteptarea mușteriilor, duhnind teribil a usturoi și a crasă murdărie.

Pe cât e de agitat furnicarul de oameni pe aici dumineca dimineața, pe atât e de mare stagnațiunea în zi de lucru: dormitând lângă marfa lor infectă, evreice grase, cu mutre obosite, cu nasul acoperind protector o dublă gușă de grăsime, de-ai zice pelicance în camizolă digerând păzesc prăvălia, în vreme ce dumnealui, Ițic ori Ștrul, sunt la ceainărie, ori cutreieră străzile Capitalei adunând vechituri.

Doar pe la amiazi piața de zdrențe infecte capătă puțină viață, căci atunci se adună aici principalii furnizori ai negustorilor de haine rupte și se ține în Strada Lazăr un fel de bursă evreiasco-țigănească de toată nostimada.

„Farfurii! Păhare ! Păhare! Ligheane! Păhare!“ Cine n-a auzit jăluindu-se astfel și n-a văzut țigăncile cu ochi turburi de bivoliță, ori cu frumos tip etiopian uneori, cu tulpan galben peste părul uns, îmbrăcate curățel, câteodată chiar cu ghete în picioare, cu un muc de tutun între dinții albi, cu un imens coș de papură pe spate, intrând câte două prin curțile oamenilor și făcând să sclipească la soare farfurii, pahare sau alte obiecte de sticlă ce ți le dau în schimbul hainelor vechi și rupte, tocmai bune de azvârlit la gunoi ? Ele sunt principalele furnizoare ale negustorului evreu din Strada Lazăr, pe când clasicul târtan de pe Bulevard, care, cu o căptușeală zvârlită pe braț, un baston în mână^[23] salută umil, dar scrutător, pe toți studenții și chipeșii fasonei, este mai ales furnizorul negustorului din Strada Patriei; aici își desface țiganca zdrențele ce i le dai în schimbul unui pahar, lighean, al unor farfurii, luând preț mult mai bun decât de ți-ar fi vândut pe bani sticlăriile de Azuga !

Nimic mai comic decât reciprocul dispreț al evreului pentru țigan și al țiganului pentru celălalt, și nimic mai curios decât lupta între șiretenia evreiască și diplomația țigănească, între trufia guralivă a țiganului, căruia îi e dat și lui să poruncească odată și umilința șireată ori aerele de protecție părintească ale negustorului jidan care miroase un gheșeft:

- Iotă-te cismă, hdomnle Ițic ! Hauliu, ce mai carâmbi!

- Cât ?

- Păi... ho să-mi dai 6 frâncușori!

- Ci, ești nibun ?

- Ei cât dai, dom ’le Ițic ?...^[24]

- Dom ’le Ițic! Nu ți le dau pă cisme... ți le dau pă carâmbi!... Io-tă-te carâmbi!... Dom’le Ițic!... Ei, cât dai ?... cât dai matale ?... cât dai mătălică ?

- Trei bani, iei ?^[25]

E mai ales de admirat cum, concurându-se, se sprijină totuși evreii spre a cumpăra ieftin când miros un gheșeft. O țigancă rea, bătrână, neagră și urâtă ca gorila Muzeului d-lui Antipa, are un chilipir de haine albastre. În jurul ei, ca păsări de pradă, s-au strâns cu toții, negustorii. Sucesc și răsucesc haina, scotocind prin buzunare, căutând pete, rosături, defecte, depreciind marfa. Unul se decide:

- Anicăă, mamă anicăă, îți dau iu... 60 di bani! ?

- Hptiu ! Hptiu ! ! ( Mama Anica, înfuriată foc, îndeasă energic hainele în coș peste sticlării, scuipând indignată.)

-Anică! Răbdare, Anică, răbdare! Ci ti superi dija ? Dau iu un franc, mamă Anicăă!

- Ștrul, tu iești dija nibun! 80 di bani! 80 di bani! Nu vezi că e putrezit puntalonii ? !

- Dau iu un franc, și ci vrei cu mini!...

Dumineca, însă o lume de nenorociți, în majoritate nepăsători de sărăcia lor, forfotește pe-aici: e o babilonie întreagă, țiganii miorlăie sau se ceartă strigând cât îi ține gura; ovreii, și mai ales evreicele, le țin isonul în jargon; bragagii strigă monoton „Braga bună! rece, bună !“; un român vânzător de „savarine cu miere “ își laudă marfa glumind: „ Capsa! vine Capsa! ce mai savarine Șanticler !“; doar un turc cu mutra tristă face liniștit la cafele turcești cu 5 parale ceașca, 10 bani cu cacao ( specialitate evreiască). Intr-un colț, lângă niște țigani, un cățeluș se scarpină de scapără !

Strecurându-te mai prost îmbrăcat, ca să nu se ferească de tine sărăcimea, asiști la tocmeli de necrezut pentru zdrențe la care privesc totuși atâția cu ochi lucitori de dorință:

- Să-mi crape ochii din cap, dacă am mai mult de 40 de bănuți! Să se facă așa cine minte !

- Și dinții să-i scoți, janghinosule, și nu ți-l dau!^[26] Am văzut cumpărându-se de un țigan zidar o pereche de pantaloni foarte buni cu 2 franci; o redingotă a fost luată cu 70 de bani de un meșter lăcătuș. „Ți-am dat-o di pomană!“, l-a asigurat „madam Schwartz“. O fustă a fost vândută cu 30 de bani; iar un june țigan a cumpărat ibovnicei lui cu 80 de bani - luxul e totdeauna scump - un... corset, „mauve“ pe vremuri. Cred că nici aristocrata Madame Chose nu e mai fericită când își cumpără la „Bon Gout“ din micile economii o pălărie Chantecler cu 400 de lei decât cum a fost țigăncuța care, de recunoștință, și-a pupat bărbatul în fața tuturor ! Și poate că mai mare a fost sacrificiul bietului meșter lăcătuș care a cumpărat cu bani gata, suspinând, cu 60 de bani, redingota, decât sacrificiul proprietarului primitiv al aceleiași haine de nuntă și înmormântare, luată pe vremuri de la Franke sau Pangl în rate amânabile.

Cu puțin înainte de 12, ca în fiece duminecă, vardistul străzii, puțintel cam aprins,^[27] dar surâzând, gras, sănătos, merge din dugheană în dugheană, strângând mâna negustorilor, pupând pe unii,^[28] încasează de la fiecare negustor 10 - 20 de bani ce i se arunca cu dispreț, codeală sau batjocură.

Mai departe, în înfundătura din dreapta s-au strâns mulți și fac mare haz: șezând pe marginea trotuarului, un biet lungan zdrențăros, blond, cu osatura de uriaș, dar slab, față de epileptic, încearcă pe rând la ghete rupte, fără să poată găsi în maldărul de sute de ghete peticite una măcar - culmea nenorocului - destul de mare ca să încapă picioru-i noduros într-însa. Ți se strângea inima de atâta mizerie ! Nici după ce și-a scos oftând obiala, ca să-i fie piciorul mai mic, nu i-au putut încăpea măcar într-o pereche de șoșoni vechi ! Hazul e imens ! „Piciorul lui îl consolează un negustor, „ e ca genunchiul de bivol: scurt și gros! “

Doamne, câți fericiți ai putea face iarna cu câțiva franci în Strada Lazăr, dumineca !

Strada Sfânta Vineri, în care dă Strada Lazăr, apoi Strada Stelea - a Spătarului Stele - și celelalte străzi din jurul Sinagogei celei mari, e cartierul aristocrației „israelite“ și „spaniole“, îmbogățită prin mici samsarlâcuri cinstite, două, trei falimente binecuvântate, afaceri de... bancă și bursă. Casele ridicate aici pe vechi locuri boierești, sunt curate, luxoase, și, în multe din curțile pavate cu asfalt, stânjenii de lemn parcă-și bat joc de amenințările iernii. Te pleci cu respect în fața atotputerniciei banului purificator de păcate și asimilator de rase, și te apropii iarăși de cartierul mizeriei evreiești dintre Dudești și Văcărești.

Lăsând pe stânga vechiul Palat arhiepiscopal catolic din calea Călărașilor No. 11, transformat astăzi în bazar de vechituri, unde poți vedea, în capela în care se închina mai în fiece duminecă Regele Românilor și Moștenitorul Tronului, chipuri de sfinți păzind mobilele găurite de carii și mozaicale suspect de alte insecte ale negustorului; trecând de biserica Sfânta Vineri, gospodărește îngrijită; trecând și de marea școală primară „General Adrian“, care singure mai dau o licărire de viață românească acestui cartier evreizat, ajungi la chintesența Căii Văcărești, la Hala... Vechiturilor.^[29]

Lungă de 50 de pași, înaltă de vreo 7 metri, vopsită urât cu roșu ca pereții unei măcelării de mahala, primind lumină doar pe sus și prin cele două uși cu geamuri ale intrărilor, Hala Vechiturilor se întinde între Strada Sfânta Vineri și Calea Văcărești. Prin hală poți străbate, dând din coate, doar pe îngustul drum lăsat liber la mijloc între munții de scaune, pianine, paturi, oglinzi, case de bani, lavoare, tablouri, lămpi, covoare, mașini de cusut etc., așezate în ordine, unele peste altele, până sub tavan, în compartimentele cele multe și înguste ale halei prea mici. În dreptul fiecărei despărțituri, pe dreapta și pe stânga, îți aține calea cea mai obraznică speță de negustori roșcați și pistruiați din câte sunt în toată calea Văcărești plus Dudești. Mai antipatici ca niște dricari, te silesc să intri, strecurându-te cu teama de a sparge vreun obiect, în compartimentele unde se vinde prea scump mobila săracului luată de pomană la licitații, în urletul tobei agentului fiscal, ori cea de la feciorii de bani gata grăbiți să transforme în bani de drum și chefuri bătrânească mobilă părintească.

În așteptarea clienților, negustorii, tolăniți în câte-o canapea, cu gura întredeschisă, pălăria pe ceafă și clipind mereu din pleoapele lor roșii ca o carapace de rac fiert, răsfoiesc „Monitorul Oficial“, la care sunt cu toții abonați și unde citesc, pe lângă numele noilor împământeniți de Cameră, lista falimentelor și licitațiilor, de pe urma cărora, ca păsări de pradă cu pliscuri coroiate, trăiesc.

Din cauza micimei halei, toți au închiriat în casele învecinate magazii, în care îndeasă mobila mai de rând ori cea de dimensiuni prea mari. Poți vedea aici, într-o odăiță îngustă, până la zece piane aliniate de perete, după ce li s-au deșurubat picioarele masive. De când cu scumpirea chiriilor, toți caută să scape de bietele piane cu frumoasă coadă, mai lungă decât o rochie de mireasă, care făceau pe vremuri podoaba salonului. Cu o sută de lei astăzi un Bosendorfer splendid, impregnat încă de sunetele sentimentalei „Priere d’une Vierge“ a ultimelor două generații feminine ! Tot în aceste strâmte magazii, negustorii transformă mobila prea deteriorată și ascund sub un gros strat de lac petele insectelor și urmele mutatului.

Ceea ce izbește ieșind din Hala Vechiturilor la aer liber e mulțimea, neobișnuită aiurea, a bragagiilor, oltenilor cu portocale și fructe, a negustorilor ambulanți de turtă-dulce, pandișpan, pistil, năut, bigi-bigi, beigălă, rahat, limonadă gazoasă etc. Toți fac dever bun, asaltați fiind de o droaie de copii murdari și mâncăcioși. Nu e neam care să-ți răsfețe mai rău copiii, cărora să le dea mai mulți bani pe zaharicale decât evreul, atât de aspru prețuitor al banului în alte împrejurări, și iarăși nu sunt neveste cu haine mai scumpe pe ele, cu mai multe inele la toate degetele, cu blănuri mai scumpe de astrahan veritabil iama, decât evreicele. Te miri de unde scoate atâția bani pentru luxul balabustei și pentru răsfățarea transmițătorilor numelui de Goldenberg posterității evreul sărăcăcios și trist.

O altă caracteristică a cartierului sunt Ceainăriile, din ce în ce mai numeroase și mai murdare, cu cât te apropii de Dudești: „Adevărata Ceainărie Comercială ,, Ceainăria la Regele David“, „ Ceainăria la David cel Bun“, „Ceainăria la Streit“ etc. După 6 seara, iama ca și în luna lui Cuptor, toate sunt ticsite. Un gramofon cântă arii evreiești, cântece religioase. Se adună aici câte 4 - 5 la o masă, cei mai jerpeliți și mai murdari meseriași, vopsitori, zugravi, tinichigii ori geamgii, în juml unor imense ceainice de porțelan, cu două etaje: jos vasul cu apă fiartă multă, deasupra alta mai mică cu esența de ceai. Luând câte o bucățică de zahăr în gură, clienții sorb cu zgomot, din niște farfurii concave, lichidul fierbinte, frigându-se, și suflă închizând ochii. Aproape toți citesc „Adevărul“. Nimic mai caracteristic decât să-i vezi întrerupând cititul slovelor românești, spre a face politică în armoniosul jargon gutural al descendenților emigranților galițieni, transmis cu sfințenie generațiilor asimilabile. Nu am trecut o singură dată prin fața ceainăriilor fără să văd tronând la mese uniforma armatei române admirată cu mândrie chiar și de sexul urât, și nimeni nu vorbea mai tare în jargon decât prietenul segentului-major cu al cărui binevoitor concurs probabil putea în zi de lucru să-și soarbă ceaiul.

Caracteristicile sunt iarăși aici măcelăriile.

O măcelărie îți produce totdeauna o impresie de repulsiune, dezgust și milă. Nicăieri însă mai mult ca pe aici nu ți se pare mai respingător mirosul viermănos al cărnii stătute, și trebuie să faci o sforțare ca să te oprești de a privi, prin gratiile ferestrelor fără geamuri ale prăvăliei vopsite roșu, la jumătățile dinainte ale vitelor înjunghiate după ritual. De tot curioase sunt firmele măcelăriilor cu „carne cușer“: „Măcelăria Malbim, suprevigherea Somrei Hadas“ ori „ Măcelărie și tăiere de păsări, propietatea congregațiunii Templului coral. Autorisat de onor. Primărie “ etc.

O altă caracteristică a cartierului sunt depozitele de vechituri în aer liber: fiare ruginite, plumb răsucit, tuci crăpat, firme de la falimente, pompe răsuflate, mașini scoase la pensii, sticlărie de tot felul, bănci de grădină șchioape, un adevărat azil de invalizi. Sunt nouă asemenea depozite în Calea Văcărești pe porțiunea dintre Calea Călărași și Calea Dudești. Principalii furnizori ai evreilor ce țin murdarele depozite sunt iarăși țiganii, pe care cu toții îi vedem cutreierând mahalalele cu un cărucior deșănțat și peticit, tras de un măgăruș mult răbdător de foame și culegând de prin gunoaie cutii de conserve, fierărie aruncată ori cumpărând paturi de fier, sobe de tuci sparte, căutând mai ales alamă veche. După 6 seara, cărucioarele defilează în fața ceainăriilor, oprindu-se la maidanele cu vechituri.

Doamne, dulci amintiri trebuie să fi lăsat țara lui Mochi Fișer în sufletele consângenilor stabiliți în București, în jurul bisericii Udricani întâia oară, pentru cucerirea economică a Valahiei surori, pentru ca să se pomenească cu atâta duioșie numele de „Moldova“ . Toate băcăniile - și sunt foarte multe, - vând „articole de Moldova “, cârciumile vând^[30] „ Rachiu de Moldova o cofetărie unde se vând niște cozonaci palizi de cocă împletită și presărată, ca pistrui, cu boabe de piper și stafide, anunță că vinde „renumiții cozonaci de Moldova“, altă cofetărie are ca firmă „Cofetăria la Moldoveanu. Se închiriază cuptor pentru nunți“.

Apoi lăptării, foarte numeroase pe aici, vând „mămăligămoldovenească“. Mămăliga moldovenească atât de apreciată prin Calea Văcărești și străzile adiacente, încât poți vedea negustori ambulanți ducând pe o targă turte de mămăligă presărate cu zahăr, strigând, lăudându-și marfa, moldovenește probabil, „Ziisă, Malai ziisă ! “

Pe lângă Moldova, țările care se mai bucură de simpatii pe aici sunt: America, Spania și Sionul. Așa avem: „ Companii americane, ghete americane, bazare americane“ etc. Înspre Dâmbovița avem „Strada Spaniolă“, Templul Spaniol, și mai pretutindeni „ Cămățării sapnile “, cu șunci de gâscă, cârnați ofticoși și negri și șunci respingătoare de vacă, pe care grăsimea formează ca un fel de bube galbene.

Pe geamurile cârnățăriilor spanile, mai ales, se poate vedea Steaua formată din două triunghiuri suprapuse, în mijlocul căreia apare cuvântul „sion“, alteori în mijlocul stelei simbolice sunt trei litere ebraice.

Exceptând oltenii ce vând usturoi și gâște, pe un țigan cârpaci și dănciuci văxuitori de ghete, tot negoțul, fără excepție, e evreiesc. Până și vesela breaslă românească a bărbierilor e reprezentată aici prin d-nii: „S. Goldenberg, subhirurg“, „Moritz Goldenberg, Frizeria modernă la munții de aur“, „Segall, fost intendent și subhirurg la spitalul Caritas“, etc. De ceva românesc pomenesc doar colecturile loteriei Statului în firme ca: „La Providența română: Bighelmann“ etc.

Jargonul galițian răsună pe aici în toată puritatea lui, îl auzi nu numai în gura vreunui bătrân perciunat în halat negru unsuros, cu pălăria de fetru cu borurile mari; nu numai în gura unei bătrâne cu peruca neagră, aparentă peste părul tăiat ras, dar îl vorbesc tineri abia ieșiți din școli ori purtând uniforma armatei române. Librăriile din Calea Văcărești vând, pe lângă ilustrate picante, dar nu indecente, pe lângă jucării ca „Cine e mai tare: Tache sau Petrache“, „duelul Filipescu-Cantacuzino“ etc., vând cărți și literatură în jargon, ziare în jargon.

Părăsind artera principală și luând-o prin străzile cele multe din jurul Halei Vechiturilor, pe Str. Urdicani, Str. Palestina,^[31] Str. Saul, Str. Frântă, Str. Sinagoga etc., ceea ce te izbește este droaia nenumărată de copii ce se joacă murdari pe stradă, cei mici târând de mână pe cei minusculi, cei mai mari alergându-se nebunește, leoarcă de apă; alții jucându-se pe tăcute, cu gura întredeschisă, de-a bilele, cercând să înșele; alții batjocorind pe trecători, chemând oltenii degeaba și dispărând, mai abitir ca un sergent de stradă când e scandal, dacă s-o răsti unul la ei cu amenințări de bătaie. La ferestre sau în fața caselor, mâncând beigălă, alune sau fisticuri, stau evreicele gătite, cele tinere dezghețate, cochete, enervante; cele bătrâne diforme de grăsime, cu mutre leneșe, obosite; ori bătrâni gârbovi, prea rareori frumoși, ci mai totdeauna, din cauza accentuării trăsăturilor, din cauza conjunctivitei care le-a răsucit pleoapele sângerânde, respingători.

Nu auzi în tot cartierul lătrat de câine, dar nu e curte în care să nu răsune armonios gârâitul simpatic al gâștelor, animal sacru la romanii și la evrei. Curțile sunt aproape toate de o crasă murdărie și pe alăturea te sufocă mirosul de amoniac, așa că, privind la piatra cubică scumpă așternută în acest cartier murdar, silit ești să convii că nu s-a făcut risipă ori lux, ci numai operă de salubritate publică pavând bine cartierul. Pe ziduri, în afară de reclame multicolore ale policlinicilor a 1 leu consultația, ale doctorilor evrei muritori de foame, vindecând oftica, epilepsia, râia, afișe mai mari vestesc că „Sâmbătă..., la teatrul Leiblich-Jignitza, se va juca pentru prima oară „Botezatul“, cu renumitul artist Shoengold de la Gr and Theatre din New-York, orchestra sub conducerea tânărului Segalescu

Într-o stradă din fața Halei Vechiturilor, lângă franzelăria „Cahal“, o firmă mare vestește că acolo e „Meteorul, agenția pentru stârpirea insectelor prin gazificare. Absolut sigură și garantată. “

Tot cutreierând aceste cartiere atât de adânc înstrăinate, vine o clipă când te cuprinde un fel de nostalgie după veselele mahalale românești, și atunci devine tot mai puternică senzația că prin aceste întortochiate străzi înguste și murdare nu poți respira liber până în adâncul plămânilor, și simți o nevoie să te depărtezi cât mai repede de pe aici.

Instinctiv cauți atunci drumul cel mai scurt la vale, spre Dâmbovița cu cheiurile largi și înverzite.

Coborând deci repede, cu senzația că mă apasă un astm, prin Strada Mămulari, unde se clădesc două mari sinagoge, cotii prin infecta stradă a Jicniței, atât de îngustă, încât nu pot trece trăsuri printr-însa, și, urmându-i șerpuiturile și scoborârile capricioase, ajunsei în Strada mult accidentată Negru-Vodă. Trecând repede prin dreptul jigăritului Teatru Jignița, unde, pe vremurile de înflorire ale socialismului ebreizant, au repurtat delirante succese oratorice atâția din actualii deputați și ministeriabili, trecând repede și prin fața bogatei sinagoge spaniole, ajunsei în sfârșit, respirând adânc, la cheiul larg al Dâmboviței. Pedepsită de civilizația modernă a curge, disciplinată, tocmai în fundul unei gropi în care a fost azvârlită de ingineri cu inima de piatră, sărmana apă, osândită a curge între ziduri înalte ca ale unei închisori, între maluri pretutindeni aceleași, ca o tristă uniformă de ocnaș, mi-a umplut inima de milă văzând-o cât de jalnică și prăpădită se îndreaptă spre Morgă, și întorsei capul. Privirea mi se opri asupra cartierului evreiesc lăsat în urmă pe deal. Atunci, amintindu-mi de drumul îngust, murdar, șerpuind între casele multe, infecte, dușmane, deodată revizui în minte, urcând pe același drum, în locul lăturilor pestilențiale de astăzi, Bucureștioara, veselul afluent al Dâmboviței, șerpuind, lunecând printre frumoasele vii domnești și locuri boierești de aici rostogolindu-se cu zgomot din piatră în piatră, făcând spume de necaz, până ce venea plângând să se arunce în Dâmbovița dulce și, lipindu-se de sânul ei de mamă, să-i spună toate câte le-a pățit: cum au mânjit-o boiangii și săpunarii când a ieșit din lacul Icoanei, cum s-au bălăcit copiii într-însa și i-au zvârlit pietre și noroi, cum scăpând de dânșii, s-a plimbat prin grădinile Dudescului, cum au lăudat-o mai la vale Domnițe frumoase aruncându-i flori și cum, grăbită, s-a dat de-a berbeleacul la vale în viile domnești, de s-a jumulit sărăcuța toată.

Doritor să văd, nu numai cheiurile largi ale Dâmboviței, dar și apa ei evocatoare de amintiri, mă apropii de podul de unde începe Calea Șerban-Vodă și văzui „Dâmbovița dulce“ curgând în fund de tot, sub pod, murdară, mânjită de dâre de păcură cleioasă, și văzui vărsându-se într-însa, în locul Bucureștioarei sprintene, o largă gură infectă de canal, scuipând toate imundiciile adunate din întreg cartierul, vărsându-se în dreptul celei mai frumoase și mai umblate din străzile Bucureștilor strămoșești, în dreptul Podului așternut cu bârne în loc de pavaj, unde -și avea casa Beiul, tocmai în fața drumului pe unde se avânta năprasnic spre Dunăre un Mihai-Viteazul, pe care venea din Constantinopol, cu strălucit alai, Domnul cel nou spre a fi uns în Curtea Domnească, în marea cetate a Bucureștilor, înfloritoare prin cinstit negoț românesc.

SPRE ZIUĂ ÎN BUCUREȘTI - FRAGMENT DIN CĂLĂTORIA ÎN LUNĂ A UNUI ROMÂN

Duminică, depeșile sosiseră devreme și puține, așa că nici orele patru dimineața nu sunaseră, când ziarul era gata. Vesel, ascultam uruitul asurzitor al rotativelor uriașe ce tipăreau, jucându-se parcă, în mii și mii de foi, ziarul la care atâția munciseră o zi întreagă. Mă simțeam obosit și mă gândeam cu groază la drumul lung de străbătut până să ajung acasă. Aerul rece al nopții mă învioră.

Ninsese în ajun, iar acum era o vreme splendidă și relativ caldă; zăpada moale se lipea strat cu strat de călcâie, făcându-mi-le tot mai înalte, așa că eram silit să bat din picior la fiece moment spre a nu umbla ca o cucoană cu pantofi Louis XV, la bal. Luna, în ultimul pătrar, foarte sus pe cer, strâmbă și mâncată, lumina straniu orașul adormit, proiectând pe covorul alb umbre scurte, foarte netede, ca ziua în toiul verii. Cerul era negru catifelat, stelele somnoroase clipeau repede ca să nu adoarmă, Martie singur se căznea să ție deschis un ochi mare și roșu; când și când, o stea căzătoare zgâria negrul cerului de Decembre cu o dungă de foc.

Pe străzi, nimeni; casele păreau niște mari siluete negre. De pe unele, un fum alb se înălța ca dintr-o cădelniță spre astrul nomad. Sus pe un acoperiș, o pisică, cu coada zbârlită, jelește ca pruncul nou născut. De la Poșta mare, pe unde tocmai treceam, cădea pe zăpada străzii lumina albastră a unui glob electric, parcă ar fi prins cineva acolo luna, silind-o să lumineze aparatele Hughes. Peste drum, la Carul cu bere, scaunele, puse piramide pe mese, înlesneau măturatul, iar pe zăpada nou căzută urme în zigzag arătau exact drumul apucat de ultimii mușterii ai berăriei. În fața mea, cupola Casei de Depuneri strălucea fosforescent sub lumina lunii, iar drept deasupra gingașei clădiri, frumoasa constelație iernatică a Orionului, cu strălucitoarea Sirius, plutea în văzduhul curat. Calea Victoriei era pustie, cu becurile Auer stinse pe o parte a ei; liniștea somnului împresura totul. Departe, înspre Bulevard, se vedea lumină la etajul unei clădiri, vreun club; iar dintr-acolo, venind spre mine ca doi ochi de lup, înaintau mărindu-se felinarele unei trăsuri, ce fără zgomot, pe asfaltul cu zăpadă, ducea acasă, vreun decavat. În fața bisericii Zlătari, un birjar moțăia pe capra unei trăsuri hodorogite, cu doi cai slabi; picând de somn, bietele Rosinante se lăsau încetișor pe vine, tresărind apoi brusc, sculând și pe birjar. Un repede inventar mintal al buzunarelor mă făcu să rezist disprețuitor la insinuanta poftire: „gata conaș‘!“ a birjarului și să cobor mai repede, pe Mihai-Vodă, spre gârlă.

Masiva clădire pătrată a Otelului de Franța e luminată la catul întâi, deasupra firmei „Cafe Restaurant“: vreo „Academie de biliard“, ocultă; la o fereastră, un chelner își numără bacșișurile. Pe stradele Ilfov, alte lumini: un „Cafeu Concert“, unde iese pripită, ferindu-se de trecători, o nenorocită creatură în rochie albă, îmbrobodită într-un șal ordinar; mântuindu-și trista meserie, s-afundă în cine știe ce colț de mahala.

Câțiva lăutari trec cu vioarele sub palton, căscând zgomotos sau scuipând cu convingere; neagra figură a muscalagiului, cu un muc de țigară în gură, se luminează de un foc satanic când trage în piept tutun. Imensul maidan Duca, ziua, loc de întâlnire gălăgioasă a slujnicelor, soldaților și oltenilor, e pustiu acuma, iar bărcile, călușeii, baracele de pe acest bâlci permanent iau, sub lumina linii, ciudate forme. Stâlpii de telegraf singuri, în marea tăcere a nopții, cântă plângător: mintea-mi obosită îl compară cu un gât imens de uriaș mustăcios ce ar cânta rânjind din drâmbă.

Pe cheiul abia luminat de răzlețe lămpi de petrol, afumate, trec scârțâind carele încărcate mergând cu greu spre hale.

Rezemat de un felinar, un vardist soarbe ceaiul fierbinte cu care-l cinstește bragagiul bulgar, amic al uniformei românești. Trecui repede cheiul Dâmboviței „dulci“: apa-i așa de neagră, curgând atât dc jos, cu murmur slab, chemător, prea îmi amintește înecatul ce l-am văzut odată la morgă. La farmacia din colț, înghemuită într-un șal, vreo mamă ce-și are pruncul bolnav, așteaptă să i se deschidă, neîndrăznind să sune a doua oară. Cotii înspre lunga stradă a Izvorului. În dreptul mai fiecărei curți mă întâmpină gâlgâitul vesel și cam batjocoritor pentru ordonanțele Primăriei, al fântânilor lăsate să curgă zi și noapte de frica înghețului. Și, mai mergând, aud zgomotul unui fierăstrău mușcând cadențat lemnul tare: la un depozit de lemne, un bătrân și-a început munca grea și monotonă, ajutat de baba lui: șezând pe o buturugă, trăgea și ea fierăstrăul lung cu o mână, suflând în cealaltă, s-o încălzească. Trec de Strada Sf. Apostoli, privind la vechiul palat al lui Mihai-Vodă Viteazul, azi palatul Arhivelor, cum se ridică pe coasta dealului alb ca o vedenie din trecut, deasupra pretențioaselor case de cârciumari îmbogățiți. Un alt vardist ce moțăia pe-o bancă, sculat de scârțâitul zăpezii sub pașii mei, se scoală aiurit, și, cu demnitate, fluieră apoi alene și lung, de-ai zice că-și dă sufletul. Într-o curte, un cocoș își scutură epileptic aripile, cântând răgușit, pe dată altul, politicos, îi răspunde, pe diapazon mai înalt, și apoi altul, și iar altul, în tot mai depărtate mahalale; o gâscă, printr-un gârâit strident, protestă că i se turbură somnul, și iar liniștea nopții apasă asupra orașului. Ca să mai uit de drumul lung, privesc cum umbra-mi, trecând sub un bec de gaz, crește mereu și iute ca un uriaș din basme, pe măsură ce las în urmă felinarul, pierzându-se imensă, diluată, estompată, în lumina felinarului vecin pentru a reîncepe neagră, mică, din nou să se lungească.

Dinspre gară un fluierat de tren rupe văzduhul, șâșâitul sacadat al aburului și tropotul roților pe șine neputându-l face să tacă, iar corul câinilor, lătratul enervant prin mahalale, devine mai puternic. Lângă turnătorie, sunetul argintiu al unui deșteptător scoală o familie de muncitori.

Ocolesc, umblând mai repede, grele căruțe de fier, ce s-afundă în întunericul străzii Rinocer, gândind că și guturaiul e uneori folositor. Sirenele fabricilor din dealul Spirei urlă după lucrători, turburând somnul mahalalei; venind de prin Puțu’ de Piatră, căruțe de franzelar trec grăbite, împrăștiind miros de pâine caldă ce-ți dă foame turbată.

Lumina mare la bărbierul Zaharia; să aibă mușterii așa de dimineață ? Sau poate a adormit cu lampa aprinsă, fără a lăsa perdelele: ei, atunci e de râs ! M-apropii doritor de vreo farsă: un fior îmi zguduie trupul: îi murise un copil. Cu lumânări mari la căpătâi, întins pe catafalcul alb, sta singur micul cadavru cu pleoapele strâns lipite în orbitele adâncite, cu nasul subțiat, de ceară.

Fugii îngrozit, ca sub mustrarea unei crime, și mi-era frig pe fruntea-mi înădușită. Ce rău e să străbați zilnic o stradă lungă și să vezi cu ce nepăsare, moartea, stăpâna tuturor, presară jalea pe placul ei! Egoist, te rogi atunci: scutește, Doamne, casa mea !

Mergeam acum bănuitor, privind în urmă-mi la fiece pas, și-mi fu frică de lătratul unui biet cățeluș, frică de hârșiitul fierului curățind șinele tramvaiului din deal la Oppler, frică de măturătorii Primăriei, mergând în grupuri, cu mâinile băgate în mâneci ca într-un manșon, ridicoli cu pelerina lor scurtă, cu glugă de domnișoară. Umbrele luau aspecte fantastice: mi se părea că tot stă ghemuit cineva după fiece poartă, gata să sară asupră-mi.

Mă hotărâi să merg în mijlocul drumului, urmând dunga neagră lăsată pe zăpadă de șina curățată, ferindu-mă de trecătorii tot mai numeroși: lucrători mergând spre fabrici, distribuitori de ziare plecând să-și umple geanta, soldați alergând pripit înspre cazărmile din deal, unde gornistul suna deșteptarea.

NIVELARE - TĂIEREA DEALULUI MIHAI-VODĂ ÎN VEDEREA DESCHIDERII UNUI NOU BULEVARD

Încă un deal se taie, ducându-i-se pământul pe cine știe ce maidane, îndulcindu-i-se povârnișul abrupt odată, căci trebuie să fi fost de tot înalte dealuri ce ocroteau valea Dâmboviței, aci, pe la mijlocul cursului ei pentru ca Bucureștii să fi fost ales loc de apărare al drumului de negoț ce ducea de la Dunăre la Brașov.

Pe vârf de deal, dominând în depărtare șesul, s-au înălțat Cetatea Dâmboviței, pe stânga râului, și mai târziu pe dreapta apei, mănăstirile cetății Mihai-Vodă și Radu-Vodă pentru ca în jurul și la adăpostul lor să se înjghebe pe încetul un mare oraș. Vor mai trece însă puține decenii și în procesul fatal de nivelare al asperităților, dealurile străvechi, atât de reduse astăzi, vor fi dispărut cu totul.

S-au tăiat întâi coastele dealurilor abrupte spre a înlesni carelor de negoț accesul în cetatea tot mai slab întărită, iar pământul tăiat, zvârlindu-se la poalele dealului, îi micșora treptat înălțimea. Au răsărit apoi, ca din pământ, umflându-se, case tot mai mari și tot mai multe prăbușindu-se pe rând în ruine cu timpul pentru ca alte clădiri, bordeie ori boierești, cu beciuri adânci, să se înalțe din ruine. Au bântuit apoi atâtea focuri cumplite ce au îngrămădit în câteva ceasuri maldăre de cenușă și moloz pe același loc bătut în jurul cetăților ocrotitoare din vârf de deal, încât tot îngroșându-se pământul în jurul lor, dealurile păreau că se cufundă sub greutatea clădirilor masive din vârf. Au ajutat apoi încet și răbdător la opera de tocire a coamelor mândre, ploile repezi ce cară cu timpul munți întregi la gura fluviilor, și au dus în fundul văilor pământul ce le privea odată de sus, cu trufie.

Și nu s-a apropiat o singură dată iarna pustiitoare de vesela grădină a Bucureștilor fără ca toamna tremurătoare să nu-și fi plâns cu jale frunzele ofdite în largul orașului. N-a fost car, n-a fost caleașcă, urcând cu greu spinarea dealurilor bucureștene care să nu fi lăsat brazdă adâncă în coama lor moale. N-a fost țăran călcând obosit pământul de lut galben ce domină de toate părțile orașul care să nu fi măcinat dealul; și nori de praf gros și mânios ridicau armatele, românești sau vrăjmașe, pășind și sunând războinic din surle spre Capitala țării, și dând norii pradă vântului egalizator. A venit apoi, în timpuri mai noi, canalizarea cursului zburdalnic al Dâmboviței capricioase și milioane de metri cubi de pământ s-au zvârlit mai pretutindeni, pe apucate, înălțând nivelul orașului, micșorând tot mai mult dealurile menite să dispară cu totul.

Și astfel, cu toată silința trufașă și deșartă de a ridica fruntea din țărână, tinzând cu revoltă spre nemurire, se îngroapă și pier oameni, clădiri, monumente, se îngroapă dealuri străvechi, se îngroapă strat cu strat până și pământul pe care călcau strămoșii.

PRIN CIMITIRUL BELLU, DUMINECA

Locul unde chiar și cel mai pârlit se duce în trăsură, salutat cu respect până și de creditori ori de prietenii cărora li-o fi făcut vreodată bine, cimitirul Bellu a fost înainte de filoxeră și pe vremea când se înmormântau încă morții în jurul bisericilor, loc de petrecere la toartă, cu vin bun și lăutari.

Poate că în amintirea acelor vremi, nu prea depărtate, cimitirul Bellu a rămas și astăzi, dumineca, loc de petrecere pentru mahalagioaicele ce râd și plâng atât de lesne; loc de excursie pentru pensionatele de domnișoare, ce se plimbă agale, două, câte două, în uniformă neagră sau cenușie, cu fuste din ce în ce mai lungi, cu cât de la copilițele micuțe din față, ce te privesc atât de naiv și de sincer, te uiți spre lungancele din fund, ce râd batjocoritoare, cu genele lăsate, sub paza rigidă a unei guvernante sentimentale; loc de întâlnire, în fine, pentru perechi amoroase cărora le place neturburata cetate a morților, așternută cu atâtea flori, cu minunata bogată vegetație hrănită din belșug de cadavrele multe ce putrezesc rânjind sub gâdilitura viermilor stăpâni ai lumii.

În cimitir chiar, nu se mai bea astăzi, dar sunt atât de multe cârciumele de jur împrejurul lui și pe tot drumul de jale și de cerșetori, schilozi ori leneși, ce urcă dealul Filaretului spre cimitirele multe, încât se îneacă și astăzi prea deseori întristarea în vin.^[32] la 1859, Novembre 16, s-a îngropat la Bellu, cel mai vechi cimitir, cel dintâi mort: un copil, fiul lui C. A. Rosetti, care, tristă coincidență, luase inițiativa creării cimitirului. Dar numai de la 1879 s-a interzis, spre părerea de rău a mahalagioaicelor, cărora li s-a răpit o distracție mai plăcută ca o melodramă la Național, înmormântarea în jurul bisericilor din centrul Capitalei.

De atunci, s-au format 14 cimitire: 7 ortodoxe, 2 evreiești, 1 catolic, 1 protestant, 1 calvin, 1 armean și 1 turcesc (trei cimitire prea pline au creat sucursale: cel evreiesc din Strada Sevastopol, cel protestant de la Șosea, cel turcesc din Strada Mecet), și parcă se grăbesc mai mult astăzi să moară tineri și bătrâni, de când au locuri parcelate sistem Bucureștii-Noi și li se ține contabilitatea în regulă de anii ce le trebuie spre a putrezi. Numele tuturor răposaților și răposatelor, înscris în regulă în condici speciale, formează astăzi o bibliotecă de tot curioase și instructivă, ce ar trebui cercetată odată mai de aproape. De la 1900, însă, la Bellu, de când s-a scumpit chiria petecelor de pământ, boierindu-se cimitirul, nu s-au mai îngropat decât 540 de morți în mijlocie pe an, adera doar 6 000 cadavre într-un singur cimitir în ultimii 11 ani și judecând după inscripțiile în franțuzește, tot mai numeroase, succedând tuturor straniilor sisteme ortografice românești înmormântate pe inscripțiile funerare de la Bellu, judecând după îngrămădirile de marmură trufașă deasupra unui pumn de viermi, după câteva duioase inscripții, dovedind, pe lângă parale, și suflete alese, cimitirul Bellu este astăzi loc de transformare în țărână de o singură și aceeași calitate, a protipendadei.

De tot puține sunt mormintele vechi. Doar unul am văzut cu inscripția în chirilice, foarte curioasă:

„Când anii vieții mele 54 tu,
Victim’ a morții rele străinulu mă făcu,
Cu mâna-i criminală viața-mi ardică
În curtea tribunală fățiș mă împușcă,

Și opt copii îndată și scumpa maica lor
Rămasă fără tată și fără protector.
Așa este străinulu, pribeag din alte țeri,
Ce-i dă-mu aci asilulu, onoare și averi

P’acilea când vei trece, creștine călătoru,
Nu fi cu sânge rece, ca un nemuritoru,
C’am fost și eu în lume în neamulu meu romanu,
Paharnic, om cu nume, Alecu Izvoranu,

Dar azi zac în țărânâ, cu draga fiica mea
Eleni, scumpa-mi june, uscată în floarea sa.
Ci zi, cu umilință: o Doamne, mântuiește
Pe cel ce în credință aci se odihnește.“

Îngrijite odată, acoperite cu flori, udate cu lacrimi, mormintele vechi au fost, pe încetul, potolindu-se durerea și uitându-se mortul, tot mai rar vizitate, și apoi cu anii au stat coroanele veștejite pe mormântul uitat și năpădit de buruieni; crucea cu „regrete eterne tot privind la groapa părăsită, a prins a se înduioșa de dânsa și s-a tot plecat spre mort, până ce, brusc, sălbatec, a îmbrățișat, căzând, mormântul scofâlcit, și în curând buruienile și mușchii au unit mormântul cu pomenirea lui. S-au mai odihnit câțiva ani încă neturburate oasele înălbite până în ziua când, din pricina strâmtorii cimitirului high-life, nereînnoindu-se chiria ce dă dreptul a respecta morții, s-au zvârlit ciolanele neputrezite bine în groapa comună, și locul lor de odinioară s-a ocupat de coșciugul luxos de plumb al vreunui cămătar îmbogățit, devenit „mare filantrop “, care prin testament a pus să i se înalțe un trufaș monument. Atât de masiv i l-au făcut moștenitorii, încât te întrebi de-și va putea părăsi groapa în ziua judecății de pe urmă, cămătarul!

Ce rare sunt mormintele frumoase ridicate de cei lăsați în urmă, și ce rar indică, prin simplitatea lor, ori prin lipsa de banalitate a inscripției, o durere adevărată, cizelată într-o inimă duioasă. Mamele doar pot îngriji o groapă silind până și pe cea mai împietrită inima să verse o lacrimă pe mormântul unui necunoscut.

Uneori, citind sub chipul de piatră al copilului răpit ori sub fotografia lui estompată de soare și de ploi vreo naivă inspirație ca cea următoare:

„O sublimă floricică Cruda moarte a răpit:

Era tandru Manolică,

Când dintre noi a perit!“

și când, comparând anul morții lui Manolică cu anul propiei tale nașteri, vezi că ar fi putut să-ți fie cel puțin tată socru, te pornești a râde, dar candela ce arde nestinsă pe mormântul atât de frumos îngrijit te mustră și pricepi că pentru mama foarte bătrână anii n-au trecut.

Tot astfel te mișcă prin simplicitatea ei inscripția săpată în ortografia timpului de Cesar Boliac pe momântul soției sale:

„Aici repausează Aristița Bolliac, născută Izvoranu, la 1827, Decembre 25, măritată la 1846, Noembre 24, moartă la 1860, April 11. Sociulu ei ridică acestu monumentu fidelei selle socii, reasemul seu în essiliulu de 10 anni. Câți credeți în amorulu conjugalu, în pietate fără ipocrisie, în amoru de patria fără affectațiune binecuvântați acesta flinșiă pură care a inspiratu iubirea, stima și respectulu în câți au cunoscuto. -

Fără să vrei, apropii acest epitaf, de altul care se poate citi la câțiva metri spre stânga, săpat pe o cruce albă, peste un mormânt fără flori:

„Amară’mi fu viața din pruncie pănă la bătrânețe
Că din partea 3 neveste am pățit multe suferințe
Din care cea da 3-a prin otravă a voit viața sami curețe
Drept recunoștință cam scuturato din gunoi și din sdrențe.

I. G. CONSTANTINESCU, născut la Anul 1824.“

Epitaful și l-a făcut singur curajosul moșneag cu atât de multe neveste și soacre, și vine des bietul bătrân, cu ochiul uscat, să privească hecatomba de neveste de ce a îngropat, așteptând ziua când se va duce pentru vecie din nou cu ele !

Când vin mahalagioaicele Dumineca în plimbare la Bellu, în papuci, cu scurteica roșie îmblănită cu vulpe, cu părul uns cu unt de migdale și încrețit, cu panglicuțe galbene sau roșii trecute prin cozile multe și mici, se închină cu un fior întrând în aleea largă, principală, așternută cu pietriș ce geme sub pașii grei. Apoi, dacă e doliu la poartă, se grăbesc să meargă să vadă în capelă mortul desfigurat și galben, culcat cu capul prea jos în coșciugul tare și prea strâmt. Și, după ce și-au satisfăcut bolnăvicioasa, primitiva curiozitate, se închină iarăși, zic cu convingere „Săracu’ sau Săraca“ și, ieșind din capelă, respiră mai adânc.

O clipă stau nedumerite, neștiind ce să facă: mulțimea nesfârșită de cruci, de marmoră scumpă, de statui, de pietre mortuare, de grilaje poleite, mulțimea de bisericuțe aurite ce stau luxoase cot la cot, strânse unele de altele, înghesuite, le amețesc, obișnuite ce sunt cu imense locuri virane, cu risipirea la distanțe printre grădini a caselor și bisericilor simple, la mahala.

Un cavaler cu părul lucios, pălăria moale, cam pe ceafă, haine de lână groasă, cumpărate gata, ce stau țepene pe dânsul, floare roșie la ureche, se propune călăuză, zicând grav, „ hai la fata lui Hașdeu“. Atunci, cu râsete, zburdalnice, se iau stol după dânsul spre mormântul mistic:

- Săraca!... Uite cărțile ei, călimara ei!... Vai săraca !

- Înainte era bine: puteai să te cobori înăuntru !

- Ceasu ’ nu merge! stă degeaba!

- Hiii!... ia te uită colo supt pisica de piatră... Schiletu ’!

Și cu un fior de scârbă privesc toate pe rând, o clipă, craniul de piatră de sub sfinxul ce domină mormântul ridicat de Hașdeu genialei sale fiice. Pe maxilarul craniului un nelegiuit a iscălit: „Segalescu, dantist“.

- Haideți, soro, colo, la aia cu umbreluță!

În grabă, cu râsete, grupa veselă a mahalagioaicelor o pornește spre una din cele mai frumoase statui ale Bucureștilor: o femeie tânără, elegantă, cu umbreluța ținută cu grație, îndreptându-se cu dor de odihnă pe trăsăturile feței spre o bancă. Pe un zid de marmură, în fața băncii, două rânduri în franțuzește, cu slove de aramă, țintuite în piatra scumpă. Multe litere au picat la pământ, ghicești însă că se scrisese: „Cet animal de medecin m’a tue! Herculesbad-Mehadia, 11/12 Aout 1906“.

Psihologia unei întregi clase sociale în două rânduri necomplete!

Acest splendid monument, care ar trebui să miște pe oricine, este mâzgălit de sus până jos de iscălituri: „S. Griingerg, Florica și Leon, Aneta și Nini, Cel ce iscălește este un prost, Paul și Nineta“ etc.; iar un mizerabil a avut nelegiuirea să profaneze mormântul, scriind o obscenitate oribilă pe alba statuie !

Mahalagioaicele, după ce au compătimit pe „cea cu umbreluța, săraca după ce s-au căznit să ghicească slovele franțuzești și au făcut haz de obscenitatea scrisă pe marmura rece, și după ce au privit roată în jurul lor, ispitite probabil a se iscăli și dânsele, fără a se hotărî însă, fiind prea multă lume, luându-se iarăși după conducătorul lor, s-au dus la „aia din coșciugul descoperit!“. Au privit aici lung, înduioșindu-se, frumosul grup de bronz înfățișând zdrobitoarea durere a celui rămas alături de seninătatea idealistă a morții precedând descompunerea oribilă, silabisind cu greu inscripția în italienește săpată de sculptor: „Famiglia Porroiniano“.

Ca să readucă râsete pe fețele subit întristate, cavalerul face o glumă:

- Uoliu! Ia uitați-vă drept în ușa aia!... Se uită un mort pe fereastră!!

- Bată-te scârba să te bată!

- Fir’ai tu al dracului să fii, Ioniță! Mă speriași!...

Și repede una zise:

- Hai la Nababu !

- Ba hai la Jana Cristescu!

- La Nababu! La Nababu !

Și, din nou înveselite, grupă inconștientă, se duc spre luxosul lăcaș de veci ce și l-a pregătit din vreme, la un loc cu gloata celor mici, coborâtorul unor iluștri strămoși și ctitori de biserici: „1833, Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost prim-ministru al Regatului, 19... “ și „1844, Ecaterina G. Gr. Cantacuzino, născută Nicolae Băleanu, 19...

De la „Nababu “ s-au dus la „Jana Cristescu “ eroina stației B. M., a cărei sinucidere, deseori imitată de atunci, a fost cântată ditirambic prin ziare. Aici, s-au oprit mai mult. Au privit lung chipul sinucisei, oftând: „Frumoasă e! Zâmbește săraca! Au citit cu luare aminte inscripția funerară, toate iscăliturile cu creionul: ,Așteaptă-ne și pe noi, Florica, Elena, Adio!“ etc., și două din fete s-au iscălit. S-au mai oprit la statuia unui ofițer de roșiori au cules, ici acolo, câte o floare de pe morminte, punând-o în păr, și i-am pierdut apoi din vedere.

La mormântul atât de modest a lui Eminescu, mâzgălit iarăși cu iscălituri idioate: „Suvenir de la mine, Bercovici! “ etc., la mormântul de tot uitat al lui Grigore Alexandrescu, la mormintele atâtor alți trezitori de idei, făuritori de versuri măiestre, îndrumători ai neamului, -nimeni.

În tot cimitirul acesta, atât de plin de morminte, mărit acum un an cu încă un imens teren ce se va umple iarăși atât de repede, este un singur loc care se vizitează cu pietate Dumineca, cu lacrimi în ochi și flori în mână. El se află dincolo de capelă, de mormintele prea luxoase, de cavourile umede deschise ca o invitație și în care răsună pașii ca un ecou; se află tocmai în fundul cimitirului, la marginea dealului de unde mormintele sărace, nenumărat de multe, privesc țintă așteptând, răbdătoare Bucureștii veseli ce se întind în zare pe tot orizontul; se află pe „Valea Plângerii“, ce se prăvălește acoperită cu mii de cruci până în fundul lacului băltos unde se scaldă bivolii negri în apa verzuie și unde vagonete trase de o locomotivă ce fluieră vesel zvârl în vecinătatea morților gunoaiele Capitalei imense.

Pe aici, prin Valea Plângerii, nu sunt alei așternute cu pietriș costisitor între mormintele prea dese, și lunecă rău pământul cleios și umed al povârnișului. Grădinarii n-au pus flori scumpe pe mormintele simple, pe aici nu se mătură, și vezi pretutindeni hârtii, cutii de chibrituri, țăndări de sticlă afumată, buchete veștejite pe mormintele celor bogați și zvârlite apoi pe aici, cu dispreț, la întâmplare, coroanele celor avuți, cu panglicele cu „regrete eterne“ terfelite, plătite scump negustorilor, cu bani ce ar fi putut aduce atâta alinare văduvei sau orfanilor rămași pe drumuri, stând mormane din loc în loc printre mormintele celor săraci aruncate aici ca pe un maidan. Sub pământ or fi oare viermi mai nobili în groapa bogatului, ori poate și acolo să fie revoltătoarea inegalitate de tratament ?

Totuși aici, pe Valea Plângerii, se îngrijesc cu mai multă pietate mormintele, căci aici ard mai numeroase candele, aici s-au presărat mai multe flori pe morminte, aici picură mai des ceara fierbinte a lumânărilor, ca lacrimi arzătoare ce ar îngheța atingând mormântul rece. Aici se aud suspine mai nemângâiate, dominând când și când veselul ciripit la păsărilor din pomi sau orăcăitul gâlcevitor al broaștelor guralive, speriate de bivolii greoi. Mormântul prea luxos te înstrăinează de ideea morții, știind cât de ușor se alină cu bani durerea, cât de des se ascunde, chiar îndărătul lacrimilor fiului, bucuria moștenirii tatălui. În Valea Plângerii nici n-au timpul să fie uitate mormintele necumpărate de veci, mereu răscolite spre a face loc altor morți doritori de a fi și dânșii îngropați în boierescul cimitir Bellu.

Cu cât te cobori din vârful dealului înspre mocirla din vale, cu atât sunt mai sărăcăcioase mormintele și mai dese simplele cruci de lemn vopsite în galben. Mai toate se apleacă peste mormintele eșalonate pe coastă. Multora, vântul de răsărit, ce suflă cu putere pe aici, li-a rupt brațul orizontal purtând inscripția, așa că un simplu par, pe jumătate putred, păzește căpătâiul săracului. Din loc în loc vezi, pe toată lungimea mormântului, pământul cufundat, scobindu-se un fel de șanț lunguieț median: e semnul înfiorător că a putrezit coșciugul ieftin de brad și că pământul rapace a năvălit brutal peste mort, strivind stârvul omenesc. De ce nu s-or fi arzând cadavrele celor ce nu își pot plăti luxul îmbălsămării ? Și nu e o impietate ca trupul ființei iubite să slujească șapte ani de zile hrană viermilor ?

Dintre cei ce au vreun mort iubit îngropat în Valea Plângerii, puțini își pot plăti luxul îngrijirii mormântului prin grădinarii cimitirului; totuși, de cele mai multe ori, pe mormântul celui sărac vezi cei mai îngrijiți trandafiri, lilieci și merișori, cele mai frumoase flori proaspăt culese, presărate pe morminte, căci îl îngrijește, nu străinul, ci un suflet de părinte. Vezi dumineca vreun pensionar, îmbrăcat corect în haine negre cam prea lustruite, tăind cu o simplă foarfecă de croitorie un măceș, altoindu-l; vezi vreo bătrână cărând încet, cu greu, într-o ulcică, apă tocmai de la puțul de la intrare, cel îngrozitor de adânc și de negru și udând, cu pietate, oftând, răsaduri pe un mormânt.

Nu știu de ce, dar florile ce se aștern sau cresc pe morminte parcă nu mai sunt aceleași cu florile ce ne înveselesc grădina, cu florile ce se vând prin berării și cafenele, cu florile ce se dăruiesc logodnicei iubite, ce se zvârl cu veselie la nunți în biserică; florile se idealizează parcă atingând mormântul rece, își pierd frăgezimea și coloritul petalelor, căpătând în schimb darul de a te face să plângi.

Asemenea flori așternea, încet, una câte una, potrivindu-le frumos ca să acopere tot mormântul pruncului ei, o mamă, o umbră neagră, șezând jos pe pământ, cu vălul ei de doliu întins ca să acopere în parte mormântul proaspăt răscolit. Nu plângea, suspina numai spunând din când în când, ușor ca o șoaptă: „Mi-e dor de tine, Puiule, mi-e dor! Cât aș vrea să te mai văd ! Cât trebuie să-ți fie de frig !“.

În fața miilor de morminte ce se întind cât vezi cu ochiul, o scârbă nemărginită cuprinde sufletul, și te cutremuri de groază văzând cum opera de distrugere oribilă ce se făptuiește la o palmă de pământ sub picioarele tale. Te gândești că în mai puțin de 50 ani s-a umplut cimitirul acesta vast, mai populat în curând decât orașul ce clocotește la câțiva pași în vale. Te gândești că mai sunt alte 16 cimitire pentru Bucureșteni, te întrebi cu groază ce s-au făcut oasele sutelor de mii de morți, îngropați creștinește, cu piatră de pomenire peste mormânt, în jurul sutelor de biserici bucureștene ! Și te gândești apoi la alte biserici, la alte cimitire, la miile de trupuri ciopârțite ale bieților soldați căzuți, pe toată câmpia românească, sfințind-o; la cei căzuți răniți în Dunărea larg primitoare, care poate, spre pomenirea morților ce au înghețat, se acoperă iama de sloiuri albe, ca pietre de morminte îngrămădite neregulat, ieșite cu miile, subit, la iveală. Te îngrozești gândindu-te la furia cu care seceră moartea egalizatoare, fără să aleagă, în casa domnească, în coliba celui sărac, că vei pieri, orice-ai face, fără să poți măcar lăsa moștenire fiului iubit învățătura, puținul ideal ce, muncind o viață, ai putut aduna; te gândești cu revoltă la graba cu care morții se uită!

Om, hrană de viermi! Cu miriade ei nasc și trăiesc din putreziciunea infectă a cărnii, și viermii mor și ei; mor cu miriadele, într-o singură clipă, insecte plăpânde și păsări zglobii; în aer, în apă, mișună viața, pândită de moartea ce nu știe ierta. Și, dacă atât de scurtă e trista farsă a vieții omului pe pământ, și atât de mulți n-au măcar, în sufletul lor pustiit, mângâierea supremă a vieții viitoare, te revolți gândind că omul mai poate fi rău, că se precupețește sfânta dreptate, că te costă să împărți fericirea, să ridici sufletele către frumos ! Om, infectă brută, invidios și crud, până și viața viitoare, în egoismul tău stupid, ai creat-o doar pentru tine, - ca și cum n-ar fi oameni, ființe, viață în universul îngrozitor de mare, decât în atomul de praf ce tu, îngâmfat netrebnic, îl locuiești o clipă, ca și cum câinii, fluturii, viermii, tovarășii tăi de viață, ce mor și ei ca tine, n-ar avea dreptul la un paradis ! îți meriți soarta: ți-aș dori-o mai rea, nu ești demn de un paradis, și poate de-aceea viața ți-e infernul!

NOTE

1. Perspectiva de partea cealaltă, spre Răsărit, e împiedicată de statui.
2. Articolul a apărut întâi în „Neamul Românesc“.
3. Dă, Doamne, să nu prindă la noi moda aeroplanelor !
4. A nu se citi Rebeca.
5. „Grocery“, englezește, băcănie.
6. „Steam“, englezește, aburi.
7. „Cale“, stradă care iese afară din oraș. „Vezi Geografia de clasa II-a primară de dd. Popes-cu-Habsburg, revizor școlar, Ionescu-Comnen (Liberal), Georgescu-Câmpina (Conservator), Constan-tinescu-Sadea (Junimist), institutori,, domnișoara E. Tâmpeanu, institutoare. Op. aprobat de Onor. Ministeriu al Cultelor și Instrucțiunii Publice cu No.... De aceiași autori, „Cartea de cetire pentru clasa I-a primară de ambele-sexe “.
8. Articolul 37 din Legea Creditului Fonciar Urban, grăiește astfel: „Orice semestru neplătit la scadență dă dreptul a se cere cu stăruință plata întregii datorii după o lună de la punerea în întârziere“.
9. Fost „Port-Arthur “ (Fost ,,Transvaal“)
10. Nu sunt informat dacă, la schimbarea miniștrilor, se schimbă numele acelor străzi și dacă, la crearea celui de al noulea portofoliu, s-a botezat o a noua strada după numele titularului respectiv.
11. Cu D mare.
12. Of, civilizație ! !
13. A cui ?
14. Oh, Lueger !
15. Neîncărcate.
16. „Onorabilul Public este rugat a cere de la toți librarii și vânzătorii de cărți numai poesiile Dor și Amor culese de PINATH, care are toate cântecele cele mai noi și complete, asemenea și monologuri zise de Montaureanu. “
17. Cu o poză, în care Haiducul e îmbrăcat în haine preoțești.
18. Nu pricep de ce această din urmă lucrare merituoasă se cumpără mai ales de vistavoi !
19. Colorat ! Hm ! Cerul pe care se profilează Arhanghelul Mihai ținând de chică pe satana, înfigându-i sabia în gura închisă, și Sfântul Sisoe, cu un copilaș în brațe, e văpsit în „rose-pâle“. La atâta se reduce coloratul !
20. Pomenind de celebrul Pinath, trebuie să amintești și de nu mai puțin cunoscutul său confrate și coreligios de sub Otelul de Franța, d. Ignatz Hertz. Dacă Pinath are clientela de la țară, Ignatz Hetz are clientela mahalalelor și atelierelor, pervertind-o cu cele mai periculoase romane, traduse ca vai de lume, în cel mai pur jargon, și vândute scump, în fascicule subțiri, citite cu aviditate.
21. Poate ca aceasta să fie o cauză a marelui contingent de tuberculoși printre țiganii lăutari.
22. Ceva mai zdrențuite chiar decât cele pe care le poartă, uneori, vara soldatul român.
23. Câinele este deja un animal care poate să turbeze !
24. Domnul Ițic a întors spatele și se face că nici nu vrea să știe. Țiganul cu cizmele ciur, dar cu carâmbii buni, îl trage de mânecă.
25. După note stenografice.
26. Pentru argumente și mai convingătoare cititorii să poftească dumineca dimineața în Strada Lazăr.
27. De vină e „Rachiul de Moldova“ al cârciumei „La strugure de aur“.
28. „Pleacă la America ! II cunosc de când era copil uite-așa, zău“, a cercat deodată rușinat, să se scuze, văzând că-i iau numărul.
29. Rog a nu se citi altfel.
30. Nu-l beau evreii, ci numai îl vând românilor.
31. Azi Herescu-Năsturel.
32. „Aici este mai bine decât peste drum“ se citește la intrare cârciumei, „La Tabia rusească“, de peste drum de Bellu.