Bradul şi firul de iarbă

Un brad înalt, semeţ, voinic,
Privind un fir de iarbă mic,
Zicea-ngâmfat: În zece ani cât m-am suit,
Sărmane fir nenorocit,
Şi tu eşti tot cum te-am lăsat
Pe când alături petreceam;
În umbra ta necunoscută,
Abia c-o palmă te-ntreceam
Şi astăzi te întrec c-o sută.
Şi vezi, sunt bun că-mi amintesc
Şi-am drept să fiu orgolios,
Căci ai rămas atât de jos,
Abia, abia te mai zăresc.

Firul de iarbă îi zise: Bine,
Eşti mai înalt, e drept, vecine,
Şi totuşi între noi, îmi pare
Că e grozavă-asemănare:
Oricât te-ai înălţa în vânt,
Cu fruntea-n nori sau în lumină,
O, nu uita ai rădăcină
Tot ca şi mine, în pământ.