Bordei sărac

Pe-ai tăi, pe rînd pe toţi i-ai adunat
Ca puii-n cuib, şi-i pace-acum în tine.
Şi-adormi şi tu, bordei nealintat.
E linişte-n văzduh, şi noaptea vine
Cu cer senin; pe cîmpu-nzăpădat
Zîmbi-va-ndată discul lunii pline.

Eşti slab şi vechi, dar te-ai luptat voinic
Să creşti un stol de suflete sărace.
A plîns mai pîn-acum bolnav cel mic
Şi cel mai drag al tău... şi parcă tace.
Asculţi de-auzi vrun glas; n-auzi nimic,
Pui capu-n piept, zîmbind, şi-adormi în pace.

E vremea să te-alini. Scurmat de vînt,
Bătut de ploi, slăbit de ani, bătrîne,
Trăieşti de mila lor pe-acest pămînt.
Vai cum se zbat s-agonisească pîne,
Sînt mulţi şi mici, şi-aşa de dragi îţi sînt —
Şi-acum ei tac şi iar vor plînge mîne.

Dar, poate crezi că va pluti mereu
De-a lungul nopţii pace-adormitoare?
Acum tu crezi, sărman bordei al meu,
Că-n alb veşmînt din cer o să coboare
Un înger blînd ! Dar nu ştii ce ştiu eu:
La noapte-un duh cu hohote-o să zboare.

Porni-se-va, de-o rece boare-adus,
Un ger cumplit şi-urmat dintîi de şoapte
Aşa cum trec, pe-al soarelui apus,
Năluci ce plîng prin lanurile coapte,
Şi-apoi sosi-va şuierînd pe sus
Cel vecinic mînios din miazănoapte.

Prin somn tu vei simţi trecînd fiori
Prin trupul tău, şi deschizînd privirea
Vei sta cutremurat; acum tu mori !
Din mii de părţi s-a-nvîrtejit pieire:
Cîmpii cu crivăţ, şi văzduh cu nori,
Şi-un suflet răzvrătit întreagă firea !

Tu-n pază suflete de oameni ai !
Să nu te dai ! De te-o strivi pe tine,
Sînt toţi ai tăi pierduţi ! Să nu te dai !
El vine mînios, el vine, vine —
Te va urni din locu-n care stai,
Va smulge stuhul tău cu braţe pline.

Şi-ai tăi, deştepţi, vor plînge iarăşi toţi,
Cînd el te va-ncleşta să te ridice.
Trosnind te vei lupta să scoţi
Din mîna lui, dar ca un snop de spice,
Tu strîns vei fi de el; şi ce să poţi,
Tu slab şi vechi, în braţe-aşa voinice !

Veţi fi puţin de-a valma amîndoi
Şi nu vei mai avea-n curînd putere,
Gemînd tu vei cădea strivit apoi.
Vai, nu te va durea a ta durere,
Dar uite-ai tăi pe cîmp desculţi şi goi,
Şi tu murind, tu-ntreaga lor avere !

Cu hohote de diavol va-ndrepta
Şi-asupra ta va netezi nămeţii.
Cînd mîne-n zori eu voi veni, voi sta,
Vai, nu de aspru ger al dimineţii,
Voi sta-ngheţat de mila lor şi-a ta:
Nici tu nu vei mai fi, şi nici ei bieţii !

(1906)