Blestemul bardului

De Uhland

A fost de mult un mîndru castel, cu vîlfă mare,
Strălucitor departe pîn' la albastra mare,
Şi-n jurul lui prin parcuri, cu înflorite-alee,
Săltau fîntîni vioaie în joc de curcubee.

Domnea un crai acolo, în ţări şi prăzi avut.
În tron de fier sta palid şi de supuşi temut ;
Căci cugetu-i e spaimă, privirea lui — urgie,
Şi bici e tot ce spune, şi sînge-i tot ce scrie.

Spre-acest castel veniră doi călăreţi de frunte,
Cu plete blonde unul, iar celălalt — cărunte.
Bătrînul bard cu harfa-i, pe-un roib împodobit ;
Păşea alături sprinten tovarăşul iubit.

— Copilul meu, fii gata, grăi bătrînul lin,
Adînc din pieptu-ţi smulge şi cîntă viers deplin.
Revarsă dor şi patimi, tot sufletul în el,
Să-nduioşem pe craiul cu inimă de-oţel.

Sub bolţi străvechi, în sala măreaţă ei intrau ;
Şi craiul şi crăiasa pe tron acolo stau :
El — fioros ca zarea din noduri sîngerată.
Ea — gingaşă ca luna, la dreapta lui s-arată.

Şi unde prinde-a zice din strune bardul falnic,
Adînc vrăjeşte harfa ce clocote năvalnic ;
Dar glasul tînăr urcă divin răsunător,
Bătrînul parcă cheamă al duhurilor cor...

Ei cîntă veacul de-aur, mărirea cea străbună
Şi dulcea primăvară, şi dragostea nebună ;
Ei cîntă tot ce-ncîntă viaţa pe pămînt,
Ei cîntă tot ce-i mîndru şi-nălţător şi sfînt

Curtenii cei mai trufaşi stau cu plecate frunţi,
Înduioşaţi ascultă oştenii cei mai crunţi ;
Crăiasa, aiurită de dor şi chin nespus,
Aruncă de la sînu-i un trandafir, de sus.

— Mi-aţi scos din minţi poporul, acum femeia vreţi ?
Răcneşte groaznic craiul ţintind pe cîntăreţi.
De sus azvîrle spada-i ce fulgere răsfrînge,
Şi-n loc de viers de aur, zbucneşte-un val de sînge.

Ca risipiţi de vifor, toţi se trezesc din vis,
Bătrînu-şi ia pe braţe tovarăşul ucis,
ÎI urcă-n şa, aşază mantaua peste el,
Îl leagă drept şi iese cu dînsul din castel...

Ci-n faţa porţii-nalte a stat bătrînul bard :
De-un stîlp de marmur harfa cea fără preţ şi-a spart,
Apoi în glas puternic se-ntoarce cu blestem,
Încît şi bolţi şi parcuri înfiorate gem :

— Vai vouă, ziduri mîndre ! În veci să nu mai sune
În încăperea voastră nici viers, nici glas de strune !
Nu, ci fricoase păsuri de sclav, suspin şi plîngeri,
Pîn' veţi cădea trăsnite de-al răzbunării înger !

Vai vouă, mîndre parcuri strălucitoare-n rouă !
Cadavru-acestui tînăr vi-l pun în faţă vouă,
Să veştejiţi ca dînsul, secînd orice izvoare :
Să fiţi un loc de spaimă în zile viitoare !

Vai ţie, crai sălbatic ! A barzilor urgie !
Deşartă lupta-ţi cruntă spre glorie să fie !
Şi piară negru-ţi nume în negura uitării,
Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării !

Strigă bătrînul; cerul îi auzi cuvîntul.
Zidirile-s ruină prin săli vuieşte vîntul.
Din fosta slavă numai un stîlp mai stă dovadă,
Şi-acela, rupt, în două, la noapte va să cadă...

Zac parcurile moarte şi-s prăzile pustiei.
Iar craiul n-are nume în cartea vitejiei !
Nici un hrisov nu-l scrie, şi nici în cîntec nu-i ;
Pierdut, uitat ! Acesta-i blestemul bardului.