Belsàzar

E noapte-ntunecată şi ceasul e tîrziu;
În Babilon domneşte tăcere şi pustiu.

Sus numai în palatul regesc e chef nespus:
Cohorta lui Belsàzar benchetuieşte sus.

În sala triumfală ferestrele lucesc,
Stă regele în frunte la praznicul regesc.

Sclipesc în juru-i sclavii şi sorb din cupe vinul
Înflăcărat ca focul şi roşu ca rubinul.

Ciocnesc din cupe sclavii cu urlete de bestii:
Belsàzar află farmec petrecerii acestii.

Ci iată-l că s-aprinde sălbăticit la faţă,
Căci vinul vechi sporeşte pornirea-i îndrăzneaţă.

Pornirea-i mi-l orbeşte şi-i răzvrăteşte firea:
El spune vorbe grele, cîrtind dumnezeirea,

Şi bleastemă năprasnic în prada oarbei furii:
Urlau în hohot sclavii cînd el scrîşnea injurii.

Semeţul rege strigă, semeţul rege ţipă, —
Un servitor aleargă şi iar se-ntoarce-n pripă,

Purtînd pe cap o tavă cu multe-odoare sfinte
Sin templul lui Iehovah furate mai-nainte.

Nelegiuitul rege o cupă sfînt-alege,
Un sclav îi umple cupa din mîna sacrilege;

Belsàzar o ridică şi pînă-n fund o soarbe;
Şi hohotă-n desfrîul mîniei sale oarbe;

— Iehovah, nu mi-e teamă de tronul tău nemernic:
În Babilon, Belsàzar e rege-atotputernic !

De-abia rostise însă cuvîntul plin de faimă,
Cuprins a fost Belsàzar de-o nenţeleasă spaimă.

Îngrozitoul hohot a îngheţat în sală,
Şi-n urma lui se face tăcere mormîntală.

Şi uite !... uite-acolo ! pe zidul alb deodată
Răsare ca o mînă, o mînă minunată,

Şi scrie, scrie, scrie, în groaznica tăcere,
Cu litere de pară pe zidul alb, — şi piere...

Belsàzar vede totul cu mintea aiurită,
Pe-obrajii lui cei palizi sta groaza-ntipărită.

A sclavilor cohortă a-ncremenit de frică:
Nici un cuvînt nu scoate, nici ochii nu-i ridică...

Veniră mai în urmă, dar în zadar cercară
Să tălmăcească rostul acelui scris de pară.

Dar sclavii-n răzvrătire atunci au tăbărît,
Şi peste noapte fuse Belsàzar omorît.