Apa morţilor
De la Wikisource
| Apa morţilor de Ştefan Octavian Iosif |
Cunoşti pe călătorul străin ce rătăceşte
Lăsat de-ai săi pieirii, pe căi necunoscute ?...
Părăgini fără ţermuri se-ntind pustii şi mute,
Şi-adîncurile zării se tot îndepărtează,
Plutind ca nişte ape în arşiţa de-amiază.
El s-a răznit din ceată, şi-a alergat spre ele
Ca să-şi potoale setea ce-i mistuia[1] plămînii.
Zadarnic stăruiră în preajma[2] lui bătrînii :
N-a vrut să ţină samă de vorba-le-nţeleaptă
Că nu-i decît părere, şi moarte-n zări l-aşteaptă...
Tîrziu îşi vede-acuma nebuna rătăcire :
Puterea nu-l mai iartă s-ajungă pe tovarăşi
Şi n-o să mai se-ntoarcă pe veci de veci în ţară-şi :
Văzduhurile-albastru surîd nepăsătoare,
Jucînd voios dasupra drumeţului ce moare...
Cunoşti pe călătorul străin ce rătăceşte !
Dorind să cucerească mirajul tău, Apollo,
Cîţi visători nu fură ademeniţi departe
De blestemata apă a morţilor, şi-acolo
Ca el căzură pradă iluziei deşarte !...
