Anul cel mănos

Anul cel mănos
de Vasile Aaron
Fragment.

    Drăgălașă primăvară
        Te ivești veselă iară,
        Ne dai semn de roadă bună
        Ca să facem dinpreună
    Cinste celui preaputernic
        Mărindu-l cu cuget smernic,
    Pe cît firea omenească
        E în stare să-l mărească.
    Gheața și neoa cumplită
        În pripă fu risipită,
    Iarba subt frunză uscată
        Să ridică deodată
    Arătîndu-și colțul verde,
        Cum frigul puterea-și perde,
    Iată codrul înverzește,
        Firea toată să clătește,
    Pomii ceia ce dau roadă
        Unii de muguri să-nnoadă,
    Alții după a sa fire,
        Înfloriți mai cu pripire
    Dau albinelor hrană
        Și zburătoarelor mană.
    Ciocîrlia deșteptată
        Vrea cătră nori să răsbată,
    Zburînd să-nvîrte carigă
        Și veselă pe sus strigă.
    Cucului, ce amorțise
        îi vedem gura deschisă
    Dintr-un loc într-altul zboară,
        Să suie și să pogoară
    Cîntînd după a sa fire
        Prin a capului clătire.
    Turturica și porumbul,
        Ce tăcuse mult ca plumbul
    Pe uscate rămurele
        Dau glasul cel plin de jele,
    Și dacă-și află soție
        Îl schimbă în veselie.
    Cearcă loc de cuib și unde
        Îl află bun, se ascunde.
    Rînduneaua învrîstată
        Din căpriori deșteptată
    Însă cînd prinde de veste
        Că ziua aproape este,
    Prin glasul cel cu răbștire
        Făcea la casnici de știre
    Că din patul său cel moale
        Fără preget să se scoale
    Și așa fieștecare
        Să s-apuce de lucrare.
    Mirla, sturzul și ca ele
        Alte cîte păsărele
    Cearcă și dacă găsește
        Vrun pai ca să covăește
    Îl duc, în cuib îl așază
        Privind împrejur cu pază,
    Nu cumva să să ivească,
        Unde vreau ele să nască
    Peste noapte cu răcoare
        Micuța privighetoare
    Glăsuind face mai bine
        Inimile ce dorm bine,
    Face somnul greu, mai dulce
        Face pe toți să să culce
    Singură să priveghează
        Și cînd dorm, ea să viează,
    Țarca, cioara și oricîte
        Decît ele mai urîte
    Ciocul său cel noduros
        Nu-l lasă fără folos
    Clonțonește fieșcare
        Și cîntă după-a sa stare.
    Tu pupăză puturoasă,
        Tu pasere ticăloasă !
    Cu totul bine ai face
        De ne-ai da încai în pace,
    Să-ți ții gușa neumflată,
        Și creasta nebîrzoiată !
    Ci și tu ca o nebună
        Cînți în codru dinpreună,
    Și cînd ziua să ivește
        Clonțul tău upupuiește,
    Iar cînd soarele lucește
        Și de sus spre noi privește
    Cîmpurele toate-s pline
        De fluturi și de albine,
    Ce plecînd de dimineață
        Sug din flori crude dulceață,
    În fagurii deșertați
        Și de miere despoiați
    Clocesc nouă albinele,
        Ca înmulțindu-să ele
    Mai tîrzior să roiască
        Și la număr să sporească
    Privire desfătătoare —
        Prin rărunchi pătrunzătoare !...
    În codri și pe cîmpie
        Lumea ca din moarte vie,
    Pe tot locul vaci și boi
        Capre și cîrduri de oi.
    Melușeii aci sug,
        Aci într-o parte fug
    Și întorcînd înapoi
        Se mestecă între oi,
    Aci de maici depărtați
        Și la un loc adunați
    Joacă, sar și să aleargă,
        Îți pare că vor să meargă
    Ca o ceată de ostași
        Făcînd porunciții pași.
    Taurul de mult tăcu
        Și iarna ca un mut fu,
    Văzîndu-să-n ciurdă iară
        Înnoiește a sa pară
    Nu mugește, ci răgnește
        Ca leul cînd să pornește
    De fîn zice că-i mai pasă,
        Îl hrănește iarba grasă.
    Părul i se înnoiește,
        Cel vechi cade și nou crește,
    Armăsarul uită pleava
        Cînd paște la iarbă otava,
    Așa-ți pare, cînd rînchează
        Că părul din cap să-ți cază,
    Nu rînchează el, ci țîpă
        Ca balaurul din rîpă
    Crescut în pustietate,
        Unde om cu greu străbate,
    Fetișoare tinerele
        Strîng de pe cîmp viorele,
    Și ducîndu-le acasă
        Le pun în sticle pe masă.
    La orașe și pe sate
        Ceia ce au moșii late
    Soarele nici că răsare
        Toți cu rîvnă foarte mare
    Boii la plug înjughează.
        De au cai, îi înhămează.
    Seamănă, ară și grapă,
        Ce nu pot cu plugul, sapă,
    Scot spinii de pe răzoare
        Și fiece delișoare
    Nu le lasă nelucrate,
        Ci le umplu de bucate.
    Cum are locul natura,
        Așa e sămănătura :
    Cucuruz, mălai și grîu
        Ce se coace mai tîrziu.
    Ceia ce postesc ferbinte
        Seamănă mazăre, linte,
    Inul încă nu lipsește
        Unde locul îi priește,
    Hirișcă, alac, ovăz
        Și pe coaste și pe șăs
    Crumpene și alte cîte
        Pe ici pe colea vîrîte.
    Din holdele cele grase
        Ce toamna să sămănase
    Polomida înghimpoasă
        Și puciocna puturoasă
    Urda vacii, lușca, porul
        Cu săpoiul, cu cosorul
    Scot afară, smulg, usucă
        Ca mai bun rod să aducă,
    Rod și grîu curat ca jarul
        Să tragă acasă carul,
    La timp bun să să-nblătească,
        Și flămînzii să hrănească.
    Fericit e omul care
        Așa o viață are
    Pe el palma îl hrănește
        Ce mănîncă îi tignește.
    Are toate, nu-și impută
        Vremea în har petrecută.
    Vierii cu ce tărie
        Învîrtesc sapa prin vie !
    Fiind de mult împărată
        Și vița pe pari legată.
    Gunoiul ce se cărase
        Și-ntr-un loc să descărcase,
    Între viță îl resfiră
        La rădăcini îl înșiră
    Și săpînd împrejur locul
        Prin el înmulțește focul,
    Focul, vara și căldura,
        Care, precum e natura
    Silește rodul să iasă
        Din căpușoarele grase.
    Văzînd vierul cum crește
        Căpușa ce să ivește,
    Cu struguri înfrumsețată
        Bucuria îl îmbată,
    Așa își închipuiește
        Că culesul și sosește,
    Acuma va să culeagă
        Și mustul în buți să bagă ;
    Pîn-atuncea mai asudă
        Și mai pune multă trudă,
    Socotește el în sine,
        Vara trece, toamna vine ;
    Atuncea să va alege
        Ce-au lucrat ? ce va culege ?
    Să nu-i zică oarecine
        Nu au puțină rușine :
    — „Spune-mi ce-ai lucrat vier !
        Adă struguri pe tăier.”
    — „Aș aduce — n-am de unde
        Lipsa nu o poci ascunde ;
    N-am ce face, dacă Domnul
        Neiubind lenea și somnul
    Așa pedepsi norodul
        De-i lua și din vii rodul,
    (Așa canoni poporul
        De-i lua din vii odorul).
    Dacă Domnul ș-au tras darul
        Ce să facem cu păharul
    Și cu folticoasa oală
        Cînd vedem stînd butea goală ?
    Cîte doage toate sparte,
        Cepul aruncat departe,
    Sticla toată prăvuită,
        Curcubeta mucezită,
    Rabdă, mațule ! cu jale,
        Sau te tragi cătră vale,
    Și te stîmpără cu apa
        Dacă n-au adus rod sapa !”
    D-aceste cel înțelept
        Cugetînd, are dirept
    Foarte tare a să teme,
        Că cu leneșul va geme ;
    Nădejdea, frica, credința
        Îi ațîță sîrguința.