Antioh Cantemir: Satira IV

De la Wikisource

Către muza sa

O, muză, este vreme să-ţi schimbi ghimposul stil,

Să nu mai scrii tot satiri, căci mulţi nu te iubesc,

Cârtind că mă amestec tot unde nu am treabă

Şi mă arăt în lume cu multă sumeţie.

Văzui eu mulţi de-aceia ce nu au scris nimic

Asupra nimăruia, ba înc-au măgulit,

Nu căpătară însă vro soartă mai ferice;

Dar mie ce-mi rămâne s-aştept de l-a ta milă?

Năravurile rele tu nu îngăduieşti,

C-o mare cutezare le râzi, le înfruntezi,

Nu vrei s-ascunzi nimică, zici lucruri prea pe faţă;

A ta plăcere este pre vicioşi să superi,

Şi pentru-a tale fapte osânda eu o trag.

Nu vezi cum se găteşte Condrat şi cu ai săi,

Cum furioşi adună şireata diecime,

Cum slimuiesc asupră-mi o jalobă întinsă

Voind ca să mă tragă pe loc la tribunal,

Căci ocărând pre Clites am vrut să-mpuţinez

Beţivii, şi prin asta să scad venitul vămii?

Iar Nicon ce iubeşte tot lucrul cu dovadă

O biblie întreagă aud că a citit,

Din care trei tetrade-a scos de mărturii

Zicând că necuratul prin tine ocărăşte

Cucernicele barbe; că împotriva legii

Noi mantie vărgată veşmântul sfânt numim.

Şi toţi judecătorii aceste rele pâri

Le vor lua de bune, căci lor am scos o vorbă

Că numai când iau mită obicinuiesc dreptate.

În scurt, cu orice cuget nevinovat şi bun

O, satiră e scrisă, ea tot împunge-n ochi

Pre cei carii într-însa se văd ca în oglindă,

Ş-aşa se ştiu pre sine precum în ea s-arată.

O, muză, a mea lumină! Al tău stil veninos

Vătămător e foarte sărmanului poet!

E rău lovind pre altul să nimereşti în sine,

Căci versurile, care în cititor nasc râsul,

Adese aduc lacrimi la bietul autor.

Arăt eu adevărul, pre nime nu numesc,

În versuri râd şi-n suflet plâng relele năravuri.

La oameni adevărul nu place totdeauna.

Cine vrodinioară de el te-a întrebat?

Spuindu-l chiar pe faţă pre mulţi nemulţumeşte.

Acel care doreşte a fi cu lumea bine,

Şi a trăi în pace, linguşituri să scrie.

Când nu-i moral în oameni, de ce să ne mâhnim?

De-am merge tot cu dreptul, curând am sărăci;

Căci relele deprinderi acum s-au făcut fire,

Şi nu se trec din lume, ca moda de capele.

Această însărcinare păstorii sufleteşti

S-ar cuveni să aibă, şi datoria lor

Neapărată este năravuri să-ndepărteze,

Dar ei păzesc tăcere, nu vor să-şi bată capul;

De ce dar noi cu lumea să batem tot război?

Când prin aşa urmare nu poţi a căpăta

Nici lemne de ars iarna, nici ghiaţă-n timp de vară.

De-i vrea să-mi arăţi însă c-acei vestiţi satirici —

Pers, Juvenal, Oraţiu, francezul Boalo --

Nu numai nu avură din scrieri neplăceri,

Ci câştigară încă nemuritoare slavă;

Ş-asemene pre mine ce calc pe a lor urmă

M-aşteapt-aceeaşi soartă, ţi-oi spune că greşeşti;

Căci însăşi fiica Joei purta condeiul lor.

Tu nu eşti a lui fiică; pre tine Mnemosina

Te-a zămislit în sânu-i, cu cine ştie cine.

În ei plăcute glume cuminte înfloresc,

Iar versele curg limpezi ca râul lin pe şes;

Ş-acei ce-n a lor ziceri găsesc vro înfruntare,

Nu pot să se atingă văzând că-i bine zisă.

Când singurul tău merit nu e decât să spui

Că rasa şi potcapul călugărul nu fac.

Aşa vorbesc acuma; aşa trăiesc în lume?

Pe buze poartă miere şi fierea-n piept ascunde;

Arată-te prieten la cel ce eşti vrăjmaş,

De vrei ca între oameni să însemnezi ceva.

O, muză! să începem a mai tâmpi condeiul,

S-aşternem pe hârtie tot laude pompoase.

Chiar Tulie, spre pildă, deşi e un viclean,

Isteţ, la minte ager, putem să-l renumim;

Şi nespuind cum este, să ne silim a-l face

Aşa precum în lume ar trebui să fie.

La fălitori făţarnici acest drum nu e nou;

Ei laudă în faţă pe care-n sine-i râd.

Dar Tulie nu-ţi place: pe altul poţi alege.

Silvan o zi întreagă nu zice nici o vorbă;

Deşi ştii că prostia îl face-a fi tăcut,

Tu lumii dovedeşte că e bărbat minteos

Şi că înţelepciunea îi ţine limba strânsă.

Şi Cvintie bun este. O carte cât de groasă

Pre lesne poţi să umpli cu laudele lui.

Vezi ce priimire bună! Vezi cum e de plăcut!

Cu toţi vorbeşte dulce, dezmiardă pre oricare;

Voind să se arate de făcător de bine,

Pre Dumnezeu ia martor l-a lui făgăduinţi.

De ce el caracterul îşi schimbă-n acest fel?

Puţini o ştiu aceasta. Nici noi să nu mai spunem

Că el s-arată astfel cu toţii blând şi dulce,

Căci nu este în stare să poată face rău.

Ca să stricăm hârtie ca dânsul mulţi aflăm;

Se pot uşor cunoaşte deşi n-au semn în frunte.

Iar dacă pentru tine nu sunt nici aste versuri,

Apucă-te de cântă plăcerea lui Titir

În braţele-Amarilei, sau tristului Filen

Amor către Irisa. Titir viaţa-i dulce

Nu schimbă pe coroană şi slavă-mpărătească.

Filen cu faţa tristă şi deznădăjduit,

Când turma îşi adapă sau o păzeşte-n câmp,

Nemângâiet se află; ai săi ochi lacrimi varsă.

Pân' ce Irisa vine şi cu un gingaş zâmbet,

Ea mândră îi aţâţă văpaia de amor.

De nu găseşti plăcere în versuri de-acest fel,

Aruncă o privire şi vezi trecuta-mi viaţă.

Deşi întâi norocul mi-a fost mai cu priinţă,

Dar pân-în sfârşit aspru el tot m-a părăsit,

Şi încă nu-ncetează de a mă prigoni.

Cu-acest nou soi de versuri ce nasc melancolie,

Noi poate vom aduce la cititori plăcere.

Tristeţea este dată la omul muritor,

Căci el pe tot minutul păşeşte spre mormânt!

Să aibi numai plecare, materie destulă

Găseşti pentru a scrie. De ce dar să faci satiri,

Şi ura tuturora să tragi asupra mea?

Dar văd că tu, o, muză, te tulburi, te roşeşti,

Nu îndrăzneşti să lauzi pre cei care sunt vrednici,

Şi nu vrei să-ţi pierzi vremea cu măguliri deşerte.

Noi nu suntem în stare a lăuda de-ajuns

Pre oamenii de merit; povara este grea,

Căci omul în viaţă adese se preface.

Abia vrei s-arăţi lumii o faptă lăudată,

Când vezi c-acea virtute era numai un fum,

Şi cel ce ca omătul ni se părea de alb

Cu totul ni s-arată pătat de mârşăvii.

Atunci a mea lucrare zadarnică rămâne,

Şi trebui altui idol s-aducem tămâiere,

Sau de găsesc schimbare în caracter, să tac

Şi să-mi câştig prin asta ruşine şi dispreţ;

Căci oamenii mai lesne vederea lor vor crede,

Decât a unor versuri făloasa buiguire:

Nu judecă virtutea după linguşituri.

Poţi rupe-acele versuri, va zice cineva,

Şi altele compuse, prefă-le şi le-ntoarce.

Pare că nici o trudă nu dă acea lucrare;

Dar cerce-se el singur de-i pare că-i uşor.

Eu însă ştiu că dacă m-apuc de lăudat,

Ş-al tău nărav, o, muză, voiesc de a-l preface,

Oricât mă lupt cu gândul, asud, mă frec pe frunte,

Abia scot două versuri, ş-acele încă sunt

Neroase, şchiopătânde şi aspre la auz,

Asemene cu cele ce-a scris un oarecare,

Pe sfinţii toţi puindu-i în şirul alfavitei [1].

Al tău duh este trândav, produce foarte greu;

A scri ce nu simţeşte, nu poate nicidecum!

Iar când năravuri rele găsesc spre înfruntare,

Îndată te faci alta, te isteţeşti la minte,

Din pană versul curge mai iute, mai uşor,

Eu însumi întru sine că sunt poet mă simt,

Şi nu fac cititorii atât de mult să caşte.

Grăbesc voios şi ager ca un viteaz la luptă,

Sau ca un popă care când mortul şi-a-ngropat,

Aleargă să nu scape ospăţul pregătit.

Cântările-amoroase sunt numai pentru-aceia,

Ce au o minte crudă şi trupul slab din fire.

Când văd pe rumeni buze un suflet scânteind,

Când sânul alb îmi cere un dulce dezmierdat,

Şi ochii cu văpaie privirea mea aşteaptă,

Nu pot a nu le-aduce şi eu închinăciune.

Destule cântecele făcui eu mai demult

Ce fetele le cântă şi junii când simţesc

În tânărul lor suflet a dragostei săgeată.

Acelor şegi naive trecu frumoasa vreme,

Şi nu-mi rămase altă decât a mă căi,

Că zilele de aur acest fel le-am pierdut.

Acei ce-n floarea vârstei amorului slujiră,

Legaţi în a lui lanţe, căiască-se acuma,

Căci singuri sunt unealta nenorocirii lor;

Eu nu voi să mă ferec cu însăşi mâna mea.

Copilul orb tot poate plăcere să-mi aducă,

Iar nu să mă mâhnească, c-apoi fără zăbavă

De-a lui prietenie mă lepăd, mă despart;

Îi pot hărăzi ceasuri, dar rob nu vreau să fiu.

Ce să cătăm aiure pricină de-ntristare,

Au nu pe negândite asupră-ne ea vine?

Dacă în astă vrâstă nu am putut scăpa

De cursa duşmăniei, şi dac-al meu noroc

Mi-a fost puţin statornic, eu numai sunt o pildă?

O lume-ntreagă cearcă a lui capricii grele.

Atunci ar fi mirare când numai vasul meu

Tot pe acele valuri în linişte-ar pluti;

Iar astăzi când în pace plutesc pe-a lumii unde,

Atâta îmi ajunge, şi uit cele trecute,

Ş-aşa cum viitorul nu pot a-mi hotărî,

Puţină îngrijire eu pentru dânsul am.

Din mâna preaînaltă a priimi sunt gata

Oricare-mi va fi soarta ş-a anilor meu număr.

Vieţuind cu cinste şi fără-nvăluiri,

Voi trece spre sfârşitul acel neapărat;

Pe poarta veciniciei eu voi intra acolo

Unde dorita pace de-a purure domneşte.

În scurt, a scrie satiri suntem numai deprinşi,

Nu izbutim în altă; iar după firea mea,

Cu tine făr-a scrie nu pot trăi în lene.

Cârtească cui nu place; cu mână îndrăzneaţă

Noi să-nfruntăm în faţă năravul prihănit.

În adevăr greu este de a ne stăpâni,

Când cel ce cu latina abia s-a uns pe buze

Pretinde să ne-arăte învăţătură multă,

Cu mină râzătoare vorbeşte ne-ncetat,

Visând că-nţelepciunea îndreaptă graiul său.

Sau când văd plăcintarul în aur şi-n caretă,

Când îngâmfat diacul se leapădă de mumă,

Şi numai cu boierii voieşte a fi neam;

Când un morar făina abia a scuturat

Ş-acum din ochi închide, se supără, cârteşte

Că muştele ce zboară ridică colb prin casă.

Lor satira să placă nu poate nicidecum,

Dar nouă ce ne pasă; iubirea lor nu vrem

Şi de a lor mânie am prea puţină grijă.

La oamenii aceşti nimic nu am a cere,

Şi a avea relaţii cu dânşii mă feresc;

Funinginea negreşte când te atingi de ea.

Nimic nu pot a-mi face căci sunt subt apărarea

A unei patrii mume ce este foarte dreaptă.

Iar cei ce mintea, duhul de sus au priimit

Ca nişte buni, ei bunul vor şti a preţui

Şi versurile noastre le vor citi-n plăcere,

Nădăjduind că poate stricatele năravuri

Vor mai scădea la număr. O, cât atunci folos

Şi laudă slăvită cu drept vor dobândi!

---

[1] Un oarecare Maximovici a scris în versuri şi a aşezat după alfabita pre toţi sfinţii Pecerscăi. Această carte, tipărită la Kiev, nu are nimic mai de-nsemnat decât numele sfinţilor.