Albatrosul

Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punţi în cursă gigantici albatrozi
Ce însoţesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici şi înduioşător
Îşi poartă vastele-aripi tîrîş pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necăjeşte şi, şchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioşilor captivi -
Ridicol, slab şi trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-şi de arcaşi -
Proscris pe sol, în prada prigoanei şi-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în paşi.