Șoapte (Panait Cerna)

Salt la: navigare, căutare
Șoapte
de Panait Cerna
Sămănătorul, III, nr. 36, 5 septembrie 1904


Eu i-am văzut cum se pierdură singuri
Pe drumuri fermecate
În freamătul aromitor din crânguri
Șopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate...
            Era iubirea, visul cel dintăi:
Uitați de tot, ei toate le uitară
Privirea lor nu mai zărea-n afară,
Atât era de plină de văpăi...
Iar luna limpede din înălțime
Norocului de-o clipă surâdea,
Trezea cântări din somn pe câte-o cracă,
Și, bună și duioasă, poleia
Cărările pe unde-aveau să treacă
Îndrăgostiții ce visau subt ea...
            Cum mamei care plânge-odrasle moarte
I-s dragi copiii toți ce-i ies în cale,
Și-i mângâie, și plânge, și-i petrece
C-un zâmbet de iubire și de jale,
Tot astfel astrul care n-avu parte
De suflete ce cântă împreună,
De viață care colcăie nebună,
Dă mângâieri perechilor uitate
Senine raze binecuvântate
Cad peste ochi, pe sân și se opresc
În sufletele celor ce iubesc
Larg seamănă peste întreaga fire
Îmbolduri la vieață și iubire...

Eu v-am văzut pierzându-vă-mpreună
Subt bolți înfiorate
Ah, zâmbetele voastre toate, toate,
În sufletu-mi s-adună...
Dar uneori, arar, pe gânduri caz;
Un demon râde crunt, și râsul spune:
"Sărmani nebuni! Jăratecul de azi
Ca mâine e tăciune...
Iar inimile care fremătează
De viață caldă și de veselie
Le va-ngheța uitarea
Și-or sta departe, fără nici o rază,
Pustii și mute, ca o colivie
Din care a zburat priveghietoarea...

            Ca mâine, alte umbre o să-i fure,
Și vor întinde brațele aiure
Va trece mut și rece fiecare
Pe lângă visul lui de-odinioară.
Cum trece orbul, fără să tresară,
Pe lângă frumuseți surâzătoare...
...Nu știți că vă așteaptă deșteptarea,
Nebuni hrăniți cu vise?
Și nu simțiți de-acum că sărutarea
Dă mai puțin decât făgăduise?..."

Dar voi rămâneți surzi la profeție!
Cântați un imn nebun de veselie,
S-acoperiți cuvintele de gheață!
Iubiți-vă! Beția de vieață
A celor de demult în voi să-nvie
Aceasta este clipa pentru care
Ne ducem jugul, toți, cu resemnare...
            Prea trist destinul nostru a părut
Făptuitorului necunoscut,
Și-a plâns de milă, și ne-a dăruit
Această clipă de suspin vrăjit...
Îmbrățișați-vă! O sărutare
Să fie cea mai pură adorare
Ce din durerea vieții s-a-nălțat
Spre Cel ce unul altuia v-a dat...
Înlănțuiți-vă cu sete-adâncă!
Râdeți, cântați, cât ține visul încă
Legați-vă pe veci cu jurăminte:
În clipa-aceasta, inima nu minte!
            Și, dacă mâine vrăjile-o să piară,
Nu v-au dat ele-ntreaga lor comoară?
Tot ce-a visat pământul vreodată,
Tot ce-ar putea să dea vieața toată
E-n clipa sfântă care vă-nfioară...

...Se pare că umana nemurire
Au pus-o zeii-n visul de iubire
De te-a-mbrăcat natura-nșelătoare
În purpur, ori în haine zdrențuite,
De ți-a deschis izvoarele-i vrăjite,
Ori de-ți întinde numai cupe-amare,
Tu simți că-n sfântă clipă muritoare.
E totul...
            După ploaie, stânca dură
Tot mai păstrează câte-o picătură:
Un strop ce licăre abia și moare;
Dar în vieața lui de o clipită
Răsfrînge raza vecinică din soare
O lume infinită:
Tot ce-a văzut și o să vază încă
Eterna, muta stâncă...