Ţiganiada:Cântecul a VII

De la Wikisource

Vlad pe-ascuns tabăra cercetează

Turcească.-Arginean la minte-ş' vine,

Apoi scapă cu mână vitează

Din mijlocul oştilor păgâne;

Vlad noaptea pe turci face năvală,

Sân Mihai frânge-a Sătanei fală.

Unde sunt vitejii cei din zile,

Eroii cei cu vărtute rară,

Carii-înlibovindu-să-în copile

Călătoriea întins din ţară-în ţară

Luptându-să cu lei şi gligani,

Curăţind pământul de tirani,

Ce nu răbda ca-asuprit să fie

Cel mai slab de cătră cel mai tare,

Neamuri întregi scotea din robie,

La nevinovaţi apărătoare

Mână dând, nice lua vreodată,

Nice poftea pentr' ajutoriu plată!^[1]

Ah! căruntă vechie cinstită!

Unde-s a tale sânte tocmele?...

Ce urgie-acum lumea-întărâtă

Ş-o-înneacă-întru cel noian de rele?

Perit-au credinţa cea bătrână!

Ah! lume-întoartă! vreme păgână!

Dar ce vinuiesc eu vremea? care

Nu lucrează, fără numa pate!...

Martoră fiind şi mustrătoare

Faptelor noastre pre ruşinate!

Acestòr, oame,-însuţi eşti de vină,

Ce-închizi ochii şi fugi de lumină.

Ceriu-ţi dede minte şi vărtute:

Ceaia-întru-întunerec să-ţi lumine,

Ceasta la nevoie să-ţi ajute,

Ceaia să-ţi arete rău şi bine

Şi cărarea cătră fericie,

Ceasta să-ţi frângă lanţ de robie!...

Iar' tu cu ceste daruri alese

Covârşeşti însuţi a ta stricare;

Mintea ta laţuri neîncetat ţese

Ca să te-încurce fără scapare,

Vărtutea-ţi dai la tirani în mână,

Ca mai lesne-apoi să te supună.

Iar' aceştea te-apasă-în ţărână,

Nici mai mult te lasă-în slobozie;

Cu râs amar vaietu-ţi îngână

Şi lanţuri a săruta te-îmbie.

Ah! şi cine-apoi din asta poate,

Oame ticăloase,-a te mai scoate!...

Au doar' moleáţa de-acum junie,

Ce n-au învăţat alta nimică

Făr' a vâna după libovie,

A căuta la sabie cu frică,

Pe divan a trândăvi cu lene

Ş-a căsca gurile prin dughiene!...

A să-împodobi cu gingăşie

Mai aleasă decât o femeie,

A-ş' răpune-în cărţi toată-avuţie,

Într-aceasta faptele să-închieie

A coconaşilor cilibii,

A patrii noastre de-acum fii!

Aceşti numa ştiu între cocoane

Şi din gură-a-ş lăuda hărnicia,

Iar' la fruntea vunii lighioane,

Unde-împroaşcă gloanţele cu mia,

Vaileò , săracii! cum le-ar fi greaţă,

Cum le-ar fugi sângele din faţă!

Un coif în cap, o sabie-în dreaptă,

Inimă-în piept şi scutul în stângă,

Cu vărtute şi minte deşteaptă,

Aceste sunt care pot să frângă

Lanţul robii tale cumplite,

O, neamul mieu! de tot ovilite!...^[2]

Alta era junia română^[3]

Pe vremea lui Vlad-Vodă, ce frânsă

Tabăra lui Mahomet păgână

Cu vărtute şi-în bătaie-adinsă,

Dar' au perit acea voinicie,

Şi tu gemi supusă, Muntenie!...

Streinii veniturile-ţi pradă,

Vându-te ca marfa prin dughiene!...

Ci, hoha! Să lăsăm această sfadă!...

Văd pe mulţi că rădică sprâncene

Şi mă tem ca necăutând la rangă

Să nu-mi puie musa supt fălangă.

De care Dumnezieu să ferească!...

Însă, doar' vor avea ei minte

Ş-or precepe-o glumă ţigănească!...

Cu toate-aceste musa nu minte,

Ci numa cât are-o gură mare

Şi câteodată-i pre cârtitoare.^[4]

Cum sunt femeile totdeună,

Când ştiu ceva despre oarecine,

Ar crepa pe loc să nu o spună

Încai la pretenele vecine,

Aşa-i musa mea! de minte-uşoară,

Iar' de gură tocma ca ş-o moară.

Sultanul cu stúluri prăştiate,

Acum pănă su munţi ajunsese

Robind oraşe, târguri şi sate,

Iar' şireagurile mai alese

Trimeţind de-osăbi să cerceteze

Unde-s oştile lui Vlad viteze.

Aşa făcând să precepu-în urmă

Că vodă cu războiu nu să-îmbie,

Ci din ascunsuri ieşind, o turmă

După-alta-i pierde cu viclenie.

Deci hotărî, ferind locuri strâmte,

De-aci să nu mai meargă nainte,

Ci întracelaş loc să tăbăreze,

Păn' muntenii sâliţi de nevoie,

Sau la război ar vrea să cuteze,

Sau venind înşiş' de bună voie

Şi cerând de greşeli iertăciune,

Pe sine şi ţara-şi vor supune.

Rânduindu-şi o tabără mare,

Oştile toate la sine trase,

Iar' la Bucureşti înştiinţare

Cu solii credinţare trimeasă

Cumcă el vra pe ţară să ierte

Şi numa pe domnul rău să certe.

Aceste Vlad din limbe ş-iscoade

Înţălegând, toate bagă-în samă,

Cu multe griji dinnontru să roade

Şi, măcarcă n-are el vreo teamă,

Totuş' mult să sfătuieşte-în sine

Cum ş-ar tocmi trebile mai bine.^[5]

Un gând îndrăzneţ îş pusă-în minte:

Sângur cu capul să cerceteze

Starea taberii turceşti nainte.

Gând vrednic inimii lui viteze,

Dar' primejdios, iar' ce nu poate

Un suflet înălţat preste toate!

Scâmbându-şi obraz cu măiestrie

Şi chipul, ca prăvătariu să-îmbracă,

Ce din Vidin duce băcălie

La tabără, vorbind limba greacă.

Iar' de-aceasta la nime nu spusă,

Şi dă cătră-ai săi pe-ascuns să dusă.

Într-acel chip iscodind el toată

Tabăra cum stă, din care parte

Mai lesne-ar fi năvală să bată,

Fără veste zări nu departe

Alergând norodul cu mirare

Şi chiot de bucurie mare:

,,Vlad Vodă! Vlad Vodă! l-aduc iacă!"

Iară Vlad fiind aproape caută,

Să tùrbură, stă şi ce să facă

Nu ştie, că în miejloc de gloată

Să-afla. El sâlea la larg afară,

Dar' gloata striga iară şi iară.

Acum era de supt haină să scoaţă

Fierrul ascuns moarte să-şi aducă,

Când zăreşte-o ceată călăreaţă

Ducând pe-un rob. Chiotul apúcă

De nou, ca mai nainte, şi gloată

S-adúnă-împrejur nenumărată.

Atunci Vlad cunoscu sminteala

Şi mestecându-să-întru mulţime,

De prilej luând nerânduiala,

De-acolea nepreceput de nime

Ieşi la locurile ştiute,

Unde-l aştepta de-ai săi trii sute.^[6]

Însă robul acela să ştie

Că-au fost Argineanul viteaz, care

După ce beusă-apă dulcie

Îndată-l cuprinsă-o tremurare

Şi-înspăimat prin codru fuga-întinsă,

Cu mintea de buiguiri aprinsă.

Rătăcind apoi prin cea pădure,

A doao zi cătră dimineaţă

Timpină pre-un ţăran cu săcure

Şi purtând o prăjină pe braţă:

Amândoi tocma era să iasă

Din pădurea cea nenărocoasă.

Cât voinicul din dumbravă-afară

Păşi, iacă-începu-a-ş' vini-în sine;

Mintea i să-însărinează iară,

Toate i să par lucruri streine

Văzându-să-în stare nevoieşe,

Fără cal, făr' arme, făr' cămeşe!

,,Ah! (strigă) tâlhari fără de lege,

Ce m-aţi desarmat cu viclenie!

Necutezând cu mine de-a vă-alege

Cu arma-în mână de vitejie,

Suflete ticăite şi mişele!

Deci ascultaţi cuvintele mele:^[7]

Ascultă, ceriule şi pământe.

Ba tartárul negru-încă s-asculte

Că mă jur pe cele ce-s mai sfinte:

Din umeri mânile-mi fie smulte

Cu capul, din cap ochii să-mi sară,

De nu-mi voi izbândi pănă-în sară!

Nici un alt văştmânt, nici armătură

Pănă-atuncia voi lua pe mine,

Precum nici pâne, nici apă-în gură,

Păn' ce tâmpinând cete păgâne,

Pe cel mai harnic viteaz din ele

N-oi face jertfă mănii mele!..."

Iar ţăranul auzind aceasta

Şi căutând la voinicul, de frică

Ca doar' să nu-i facă năpastă:

,,Voinice! (zisă)-astă săcurică

Poate pe drum îţi va prinde bine;

Fiindcă n-ai altă armă cu tine".^[8]

La care-Argineanul căutând zisă:

,,Prietene, ţine-ţi a ta unealtă!

Iară, de-ţi este voia şi ţi să

Pare, cere-aşi de la tine-o altă

Ceaia: Să-mi dăruieşti cea prăjină

Care tu de-abea o porţi pe mână!".

Ţăranul voios prăjina dete;

Iară voinicul cu bucurie

O-învârte-într-o mână pe-îndelete,

Ca ş-un beţişor! apoi de-acie

Rapede pleacă pe drum nainte,

Multe cu sine-învârtind în minte.

Iară când fu cătră prânzul mare,

Obliceşte venind de departe

O grămadă de păgâni călare,

Şi fiindcă-alerga tare foarte,

Abia cum s-o facă socoteşte,

Călărimea iacă şi soseşte.

El deacă vede că sunt aproape,

Tocma-în mijlocul de drum să pune

Strigând: ,,Staţi, voinici, că-aici-s groape!^[9]

Opriţi-vă! ţineţi caii-în frâne!"

Turcii văzând astă-arătătură,

Oprind caii săi pe loc stătură.

,,Care-i viteaz! (atunci el adaúsă)

Care-i vrednic armele să poarte,

La harţ aici cu mine să iasă

Cu tocmeală ca după-a lui moarte

Armele şi calul să rămâie

Ca un preţ de biruinţă mie!...".

Caută păgânii şi-încep a râde

De-o nătărie oarbă ca-această

Şi că-un om sângur drumul le-închide!

Ba,-în loc de-a fugi, caută năpastă!

Iar' unul ce le mergea-înainte

Cu aceste-i răspunsă cuvinte:

,,Feri, ţăran mişel! Destul să-ţ fie

Că-astă dată-ţi dăruiesc viaţă,

Iar' de te vei mai arăta mie,

Ţ-oi tăia, să ştii, limba-îndrăzneaţă."

Şi zicând spre dâns' calu-înţeteşte.

Argineanul stă, nici să clăteşte.

Atunci turcul aprins cu mănie

Lucind sabia vru să-i zboare

Capul, nici Argineanul să-îmbie

Mai mult, ci puindu-să la stare

De-a sprijini lovitura păgână,

S-ápără cu groaznica prăjină.

Ş-izbindu-i sabia-într-o lovită,

Alta-i întoarsă de-alaltă parte,

Cu mult mai amară şi cumplită.

Cade turcul de grabnica moarte

Împresurat şi muşcă pământul,

Iară viteazul iute ca vântul^[10]

Calul inimos de frâu apucă,

Sare-în oblânc ş-a hărţui-începe.

Turcii uimiţi ca şi de-o nălucă

De-abia vreme-avură-a să precepe

Că-aicia nu-i treabă ţărănească,

Ci caută-în arme să să-ocrotească.

Toţi pe dânsul dau şi-l împresoară,

Iar el când s-apără, cand loveşte,

Şi toată lovita lui omoară,

Ş-aşa să poartă de vitejeşte,

Cât din doaozăci care fusese,

Abia doi scăpară-în tufe dese.^[11]

Argineanul atunci să pogoară

Şi luând arma celui pe care

Întii biruisă, de pe-odoară

Şi veşmânt că-au fost de viţă mare

Cunoaşte. Le ia toate cu sine

Şi să-îmbracă cum poate mai bine.

Luându-şi şi ceva de mâncare

Ce-află la trupurile căzute,

Iar' sui pe calul ales, care

Aşa-l duce de uşor şi iute.

Cât pare că nu merge ci zboară

Ş-ar fi-întrecut şi pe-o căprioară.

Mergând obliceşte lângă cale

O fântână. Frânt fiind de sete,

Deştinde şi zios pe iarbă moale^[12]

Şezând aproape şi pe-îndelete

Beù de saţ şi mâncă din cele

Pe la turci aflate bucăţele.

Obosit de trude ş-ostănele

Ce de-oarecâteva zile păţisă,

Păn' socoteşte ceste şi cele,

Iacă somnul genele-i închisă,

Iar calul, văzându-să făr' pază,

Când paşte, cât caută şi rântează.

Întracea păgânii ce scăpasă

De mâna lui Arginean vitează

Fugind, dederă de-o ceată groasă

Ce era mânată ca să vază

Locul împregiur să-ispitească

De-ar putea şti de-oastea romănească.

Spuind ei de tâmplarea-îngrozită

Şi de voinicul fără de teamă,

Să meargă-în urmă-i apoi o-învită.

Acolea sosind bagă de samă

Că voinicul doarme fără de grijă.

Dau ştire şi fac semn să nu strige.

Apoi cu toţi îl năpădire;

Care de mâni, care de picioare

L-apucă,-îl leagă şi-l ţin. Să miră

Argineanu trezindu-să: ş-oare

Aieavea sau în vis el priveşte?

De-abia să precepe, să trezeşte.

De trei ori scuturându-să frânsă

Legături, ca neşte fire de-aţă;

De trei ori mulţimea prejur strânsă,

Prăvăli cu puternice braţă.

Dar' mulţimea pe el grămadită

Nu-i dă răgaz nice-într-o clipită.

Ci cu-îndoit număr şi putere

Apucându-să-în urmă-îl supune.

Şi după cum sigurinţa cere

Fierră-în mâni şi pe picioare-i pune.

Aşa legat apoi ca butuc

De-aci cu mare triumf îl duc.

Iară tabăra văzând că-o ceată

Întreagă pre un rob sângur duce,

Socotind că doară-i Vlad, îndată

Striga: ,,Vlad Vodă iacă s-aduce!"

De-aci să luasă cea strigare

Ce pe Vlad înspăimasă-aşa tare.

Iar' deacă sultanului nainte

Pe robul viteaz dusără, caută

La el, nici crede cele cuvinte

Ce-i spunea turcii de lăudată

Vărtutea lui. Deci porunci-îndată

Să-l deslege, fierră să-i dezbată.^[13]

Apoi îl întreabă, l-ispiteşte

Cine-ar fi şi de unde. La care

Voinicul nimica nu grăieşte.

În zădar el cu rea moarte-l spare,

Că cela nice gura-şi deschide

Şi pare că de toţi-şi râde.

Mahomet atunci mănios foarte

Porunci să-l iaie şi să-l ducă

La cea mai înfricoşată moarte.

Atunci Argineanul vorbă-apucă:

,,Sunt român! Ş-Argineanu mă cheamă,

Om de credinţă şi fără teamă.

Însă tu că eşti sultan te-arată!

M-au prins adormit cu viclenie;

Deci, dacă mi-e să moriu, judecată

Alegerea morţii lasă mie!

Oştean am fost ş-inima-mi pofteşte,

Deacă-am să moriu, să moriu voiniceşte!^[14]

Dă-mi calul ş-armele ce-mi luară

Tâlhăreşte,-apoi lasă să vie

Să le ieie, şi mă lege iară.

De m-or prinde, vina mea să fie!

Atuncea fă cu mine ce-ţi place,

Atunci strâmbătate nu-mi vei face!..."

Sultanul uimit de-atâta fală

Şi sumeţia fără de minte,

Făcu să-i deie, după tocmeală,

Toate-armele, calul şi veştmânte,

Şi-i zisă: ,,Poftesc să-ţi meargă bine,

Ticăit, lăuduros creştine!"

Dar Argineanul suind călare

Ia sabia-în mână ş-o sărută,

Apoi zice: ,,Sultane! de-ţi pare

Că-s nebun lăuduros, fă tute

Ale tale oşti drumul să-mi ţie!

Întracea-ţi mulţămesc de-omenie!..."^[15]

Aceasta zicând calu-şi înteaţă

Printre grămăzi de turci înarmate.

Ca ş-un taur sălbatec din laţă

Când scapă, sărind surpă toate

Şi calcă sau cu coarne străpunge,

Pe unde fuge, pe cine-ajunge,

Aşa voinicul pe unde-aleargă,

Pe-uliţile taberii păgâne

Rumpe, taie, sfarmă, cale largă

Făcându-şi. Nime drumul nu-i ţine,

Că-aşa merge cu năpraznă iute,

Cât nici pot cu fuga să-şi ajute.

Nici unul dintre gonaci putură

Să-l ajungă,-aşa rapede-l poartă

Calu-uşor, iar el strigă-,îi înjură,

Să taie din cooartă-în cooartă,

Care pe dânsul stau să să scoale

Sau nu-i feresc îndată din cale.

Păn' în urmă din tabără scapă,

Nici mai vede gonind după sine.

Deci s-opreşte din fuga sureapă

Cu hainele de sudori pline,

De pulbere şi sânge-împroşcat,

Cu trupul întreg, nevătămat.

Iară Vlad după ce mearsă

Din tabăra păgână turcească,

Toate oştile la un loc trasă

Dând porunci cum au să să păzască

La deobşte năvală neaşteptată,

Cum şi dincătro războiu să bată.

Iar' când fu cătră-apusul de soare,

Când copacii umbre lungi aruncă

Pregătind murgitului răcoare,

Atunci oastea cu data poruncă,

Ieşind de prin locurile strâmte

În trei coloane mearsă nainte.^[16]

De trei părţi avea să năpădească,

Apoi iar la un loc să să-adune,

Hotărât în tabăra turcească

Nelăsând turcii să să-împreune.

Merg oştile cu pasuri tăcute,

Fără-a fi de păgâni precepute.

Iar' când fură de şanţuri aproape,

Fără-a face gomot sau strigare,

Curând petrecură cele groape

Şi ne-aflând vreo strage privitoare

Intră cu năvală-acoperită

În tabăra păgână-adormită.

Coloane de-aci-în părţi să răvarsă,

Şi fiecare pe unde trece

Păraie de sânge turcesc varsă,

Somn dulce mutând în moarte rece;

Nici altă s-auziea-în şetre vecine,

Făr gemetul morţii şi suspine.^[17]

Căci muntenii prin corturi, pre-afară,

Ce tâmpina, prăvălea-în ţărână,

Tăia, junghia cu moarte preamară

Pre-adormiţi cu deştepţi împreună,

Păşind cu şireaguri închieiate,

Cu vatră-asemene făcea toate.

Ca droaia de lupi când apucă

La mandra cu slabe păcurele,

Şi păstorii nu ştiu să le-aducă

Vreun ajutoriu, larg între ele

Face perire, ucide, strică ş-apasă,

Nici pe una neîncolţată lasă,

Aşa muntenii-în oastea turcească

Purcegând din şatră în şatră,

Bieţilor nice să să trezască

Vreme lăsând, îi figea spre vatră,

De multă moarte cap le-ameţisă

Şi mâni viteze le drevenisă.^[18]

Iară deacă-în urmă să făcu ştire

Că vrăjmaşul tabăra-împresoară

Ş-a să face de turci înglotire

Începu, deodată răsunară

Din dosul tabării turceşti mare

Búcine şi dobe cu strigare.

Pentrucă din dos Vlad supusese

Oarecâteva-sute-înarmate,

Cu bucini, şi dobe-în tufe dese,

Cu poruncă, când va-începe-a bate

Războiu, şi ei să strige, să cânte,

Pe turci de doao părţi să spăimânte.

Atuncea, (spun că) şi-în văzduh să văzură

Cereştii călăraşi în veştmânte

Albe, în strălucită-armătură,

Mergând muntenilor înainte

Şi hărţuind cu sabii de pară

Pintre păgâneştile ciopoară.^[19]

Turcii văzând ici vrăjmaşu-în faţă,

Ş-auzind că-altul din dos năvale,

Cu droaia, făr' de rând şi povaţă,

Să punea muntenilor în cale

Şi să gătă de bătaie-adinsă,

Dar apoi inima li să frânsă.

Căci românii, dacă precepură

Că să face-în tabără mişcare

Cu musică şi chiuitură

De războiu şi de-oşti aţiţătoare,

Descoperind lămpadele-aprinse

Înnainţară-în şireaguri strinse.

Ca pârjolul ce-întii prin frunzare

Merge năduşit pe zios, cu mică

Flacără, iar după ce din rare

Tufe răzbi-în brădet, să rădică

Bobotind în văpaie,-apoi prinde

Vânt şi-în urmă tot codrul încinde,

Aşa muntenească-oaste-îndrăznită,

Ce păn acum furiş pătrunsese,

Deacă să vede descoperită

Făr' veste din întunerec iese

Şi despre-osăbite părţi s-arată,

Ca şi când ar fi nenumărată,

Cu strigări adânci triumfătoare

Făcând asemene cu pământul

Toate. Iară turcii de groază mare,

Uitându-şi credinţa şi cuvântul

Care sultanului său dedusă,

Răsipiţi fugea-în grabă nespusă.

Atunci o coloană ce-avea să-abată

La corturile Porţii pre nalte,

S-urmeze după porunca dată,

Rătăcindu-să nimeri pe-alte

A paşilor, unde tăbărisă

Oştile din Asia trimisă

Care-a sprijinire nu putură

Năvala muntenilor iuţită,

Frânte cu cea dintii lovitură;

În zădar paşii strigă, le-învită,

Căci cu grămada pornite-în fugă,

Nici poruncă-ascultă, nice rugă.

Ba trag şi pe cele-alte cu sine

În răsipă, să calcă, să strică

Oaste cu oaste şi-ordii păgâne

Fug însuşi de-ai săi de mare frică;

În zădar şi sultanul de faţă

Îndeamnă, mustră,-arată ş-învaţă,

Cum în zădar şi trimişii strigă

În toate părţi că nu-i de-a să teme,

Că-i numa viclenie şi-întrígă

Despre munteni, ce în scurtă vreme

Va ţinea, numai ca fieşcare

Să steie, s-arete cutezare,

Că gloata-înfricoşată nu ştie

De rămas, ci năbuşeşte-afară

Din tabără, cu nerând şi-în tărie,

Ca şi când din munţi unda pogoară,

Rumpe iazul, răstoarnă poprele,

Prevărsând lunca de bălţele.

Mahomet văzând aceste toate,

Izbânda-şi uită, jeleà-l cuprinsă,

Mai vârtos că-auziea după spate

Ca când oşti ar fi mai multe-ascunse,

Ş-acum nu caută numa să scape

Pe unde-i mai scurt, mai aproape.

În mijlocul unii groase cete

Cearcă a străbate-întracea parte,

Pe-unde să vedea mai cu-îndelete

Şi pe unde era mai rară moarte;

Aşa scăpă de-oştile române

Mahomet acoperit cu ruşine.

Toată tabăra mearsă-în răsipă!

Cei scăpaţi fug fără contenire,

Morţii zac, răniţii gem şi ţipă

Iar' biruitorii cu îndrăznire

Strigă, să-îndeamnă şi să-întărâtă

Şi nu dau răgaz nici o clipită.

Întracea Sătana cu-îndrăzneaţă

Leghioana sa iacă soseşte

Şi pe turci fugari în groasă ceaţă

Învolgând de moarte-i ocroteşte;

Spúmegă de ciudă şi mănie

Pentru venirea sa cea târzie.

Iar' Mihail Arhánghel, întia

Cereştilor oştitori povaţă,

Zărind de parte cum vine-ordia

Dracilor învoaltă-în neagră ceaţă,

Tot cugetul Sătanei-înţăleasă

Şi hotărî nainte să-i iasă.^[20]

Deci strigă-îndată: ,,la arme-afară!"

Şi luându-şi o ceată cu sine

Îngerească, cu sabii de pară,

Câteva tunuri cu fulgeri pline,

Tot feliu de-artelerie cerească

Ca pre vrăjmaşul să biruiască.

Era de viaţă dătătoare

Cruci acolò şi-evanghelii sfinte,

Moaşte, metanii cu sărindare,

Posturi cu rugăciune fierbinte,

Miruri, paraclise, liturghii,

Canoane, aghiazme şi tămâi.

Cu cestea purceasă făr>ă<zăbavă

Oastea îngerească la bătălie,

Cântând Troiţii pre nalte slavă,

Şi stând în faţă negrii ordie,

Armele nebiruite prinsă

Şi de-îmbe părţi războiul s-aprinse.^[21]

Sabii de pară nemuritoare

Lucind aducea nevindecate

Rane dimoneştilor ciopoare;

Cu fulgeru ceresc încărcate

Tunuri vocnea nestânsă văpaie

Ş-acu fierbea groaznică bătaie.

Neputând cumplita lovitură

Sprijini cetele-întunecoase,

Nápoi a să-îndupleca-începură,

Când Sătana ietăganu-ş' scoase

Şi scrâşnind aşa răcni de tare,

Cât păru că pământul trăcsare.

Năvălind apoi cu sâlnicie

Asupra şireagurilor sfinte,

Vru pre ai săi din fugă să ţie,

Dar' nu mult putu răzbi-înnainte,

Căci îngerii, lui să-aruncă-în cale

Oprindu-l cu scuturile sale.^[22]

Iar' Arhanghelul deacă vede

Nebuna Sătanei cutezare,

Iute ca fulgerul să răpede

Şi-atâta-i şterge-o palmă de tare,

Cât Sătana-i cade denainte

Ca fără suflet şi fără minte.

,,Nu-i vrednic un tâlhăroiu ca tine

Să-mi spurc armele nemuritoare!

Palma-i pentru proaste, de ruşine

Suflete!" (zise) şi supt picioare

Îl călcă. Ş'apoi cine ştie-unde

Îl zvârli,-în neşte peşteri afunde.

Atuncia şi din artelerie

Începură-a-împroşca sărindare,

Sfeştanii, paraclise, tămâie,

Moaşte sfinte ş-altele de care

Fug diavolii; iar apa sfinţită

Ca povoiu mergea pe dânşii stropită.^[23]

Şi iacă-oastea neagră-într-o clipită

Cu vaiet şi multă zberătură

De tot în răsipă fu pornită;

Dracii care-încătro străbătură;

Undeva cercând cum să să-ascundă

Cu vreo mijlocire mai curundă.

Unii-intrară-în pământ, alţii-în stânce,

Mulţi în bălţi încă să pitulară,

Prin râpe, lacuri, peşteri adânce;

Iar' o zătignită cetioară

Vrând a scăpa de-atâte nevoi

Să băgă-într-o cireadă de boi.^[24]

Mamona văzând aspra pălmită

Care Sân-Mihai Sătanei ştearsă,

Nu stete mai mult, ci-întro clipită

Pieri din şireag şi iute mearsă

La oastea lui Vlad luând pe sâne

Chipul unei cătane bătrâne.^[25]

Pintre şireagurile gonace

Mestecându-să, strigă deodată:

,,Fraţilor! ascultaţi, de vă place,

Ce socotesc eu! Iacă-împrăştiată

Fuge turcimea şi-în răpezită

Fugă-anevoie va fi poprită.

Deci în zădar gonind după dânsă!

Ajungă dar că-a noastră vărtute

Puterea lui Mahomet înfrânsă;

Nu e de-a-l conteni-în fuga iute,

Că-oastei vrăjmaşe-în fugă pornite

Trebuie-a zidi poduri aurite.

Pănă ce noi făr de răsuflare

Gonim pe fugari, alţii bogată

Tabăra vor prăda şi doar' care

N-au asudat în astă cruntată

Bătaie răpi-vor acei toate!

Noi om rămânea cu buze-umflate."

Aici tace ostaşul ş-arată

Mulţime de bani cu lucruri scumpe,

Oastea la pradă-acum învitată

Să desface, rândurile rumpe;

Fieşcare merge-apoi de sine

Lăsând scăpare-oştilor păgâne.

Deci la ceialalţi porunci trimite,

În urma fugarilor să meargă

Neîncetat, cu pasuri înteţite,

Iară el în partea sa-încă-aleargă

Pe care-ajunge taie şi bate

Şi bieţilor purure stă-în spate.

Cum râul de munte primăvara,

Când în pripă neaua să topeşte,

Dintru nălţime urnind povara

Apelor, să varsă şi bujdeşte,

Toate-înneacă, surpă şi prăvale

Şi nu-i ce să-l oprească din cale,

Aşa Vlad neînvinsul să răpede

Şi cu şireaguri nespăimântate

Frânge, taie ce nainte vede,

Surpă, răstoarnă, calcă, străbate,

Şi nu-i vărtute, nice tărie

Să-l contenească sau drum să-i ţie.

Dar ce folos de atâta vitejie,

Când scăpare avu mai marea parte

Prin a diavolilor măiestrie!

Totuş' a turcilor fu rea soarte,

Căci din tabăra nenumărată,

Abia scăpă jumătate de gloată.

FÂRŞIT

---

1. ↑ Pe poetul nostru încă l-au apucat neşte dorinţe deşerte poeticeşti care nu pot să fie astăzi; căci ce-ar face astăzi cel mai viteaz voinic, de care pomeneşte el, când un copil l-ar putea oborî cu o puşcătură! Voinicii de care pomeneşte poetul sunt cei de care ne povestesc istoriile vechi, precum au fost Ercúl (Iraclie) şi Persău, care pribegind căuta unde sunt tiranii ş-or-cine asupritoriu de oameni, şi biruindu-i le da căzuta pedeapsă. S-au pomenit deacest feliu de viteji şi la poveştile de obşte. În vreme după ce várvarii mieziinopţii au cuprins împărăţia romanilor, iar au început acest feliu de poveşti a fi primite la norod, şi au început acel feliu de cântări a îndeletnici nu numai pe oamenii de obşte, ci şi pre cei aleşi din norod. De-aci au avut început poveştile lui Ariosto, în stihuri, la italieni, ş-altora; şi de atunci, mai vârtos la italieni şi la ispani (spanioli), au început a fi plăcute poveştile despre cavalieri erranti, adecă voinicii pribegi. Poetul va să zică: pagubă că nu sunt acum de acei viteji ca să mântuiască multe neamuri din robie. Apoi ca când s-ar îndrepta, zice: însă acestór rele de astăzi, nu sunt vremile de vină, ci tu însuş', omule; căci, de n-ai vrea tu, nime nu te-ar asupri, fiind- că ai minte şi putere. Dar ce folos, când tu acea minte întrebuinţăzi asupra-ţi şi puterea-ţi împrumuţi celora ce vor să te supuie! Erudiţian.
2. ↑ Gândul poetului tot, aici nu este altul fără acesta, că pe un neam căzut nu poate să-l rădice altă la vrednicie, fără vărtutea oştenească!... Şi adevărat: pănă când trăieşte aceasta în norod, nu poate să fie norodul supus altor neamuri; iar scăzând această vărtute, scade şi toată slava şi mai că poţi zice fiinţa norodului. Erudiţian.
3. ↑ Aceasta încă am vrut demult să aduc aminte cetitoriului că poetul au luat cuvintele aceste: june, junie, precum să cuvine, în noima lor cea adevărată şi strămoşască ce vine de la lătenie: iuvenis, italieneşte giovane, frănţozăşte jeun, adecă fecior tinăr şi, precum zic pe une locuri, holteiu. Junia română deci, va să zică tinerimea romănească. Filologos.
4. ↑ Poetul înfierbântându-să începusă a zice unele care pe vremile aceste ar putea doară să vateme pre oarecarii; pentru aceasta trezându-să să opreşte şi pune vina pe musă, ca când ia ar fi prevorbitoare, cum sunt de obşte muierile, care câteodată mai bucuros ar crepa, decât să nu spuie cele ce ştiu despre alţii. M. P.
5. ↑ Aceasta se află şi la istorie.
6. ↑ Rândul poveştii e aşa: Fiind Vlad Vodă în tabără, supt chip de un prăvătariu, şi sămnând cu ochii toate, deodată să făcu adunare de norod şi strigare: ,,Iacă Vlad Vodă!" La care, el spăimântat fiind, gândea că cineva l-au cunoscut şi l-au dat la gol şi acum să găta să să lipsească de viaţă, ca să nu cază viu în mânile necreştinilor, când văzu că o ceată de turci aduc un rob. Întru această turburare de norod apucând Vlad Vodă prilejul, mearsă din tabără şi să tâlni cu ai săi. M. P.
7. ↑ Precum s-arată, Argineanu nu ştiea ce s-au făcut cu dânsul şi socotea că cu meşterşug l-au prins turcii şi l-au desbrăcat aşa, în bajocură. M. P.
8. ↑ Acela fu jurământ de un voinic! Căp. Alazonios.

   a) Dar să aşteptăm puţinel, oare ţiné -va cuvânt? Căp.

9. ↑ Aici-s groape. Argineanu nu pentru cea zisă, ca când doară adevărat groape ar fi fost, dar' în bajocură: ori ca să-i facă să steie, ori doară vrând să le deie de înţăles că acolo vor afla mormânturile sale! Criticos.
   

   a) Ei! dar' cum putea el să vorbească cu turcii, fiind el creştin şi român.Idiotiseanul.

   b) Bine zici, vere, de asta nice eu îmi adusăi aminte, însă cred eu că dacă-i aşa scris, au trebuit Argineanu să ştie turceşte. Onochefalos.

10. ↑ Turcul să vede a fi fost unul din cei buni! Eu nu-s turc, dar' să-mi steie unul aşa în drum ca Argineanul şi cu cuvinte aşa sumeţe, nezicându-i nimica, demult i-aş fi zburat căpăţina! Căp. Alazonios.
    

    a) Şi doară ţi s-ar fi tâmplat ca şi turcului; ba doară nice ai fi ajuns a muşca pământul. Chir Mustrul ot Puntureni.

11. ↑ Doaozeci de turci! ca unul sângur să-i dovedească, aceasta-i soră cu povestea. Eu încă am fost oştean şi ştiu ce poate face un om, cât de tare să fie, dar' doaozăci de turci a tăia nu poate unul, mai vârtos cu o prăjină! Căpitan.
12. ↑ Deştinde este cuvânt vechi strămoşesc, puţin acum obicinuit, şi va să zică pogoară, sau să pogoară. C. Filologos.
13. ↑ Sultanul nu credea de puterea şi faptele lui, precum îi spunea turcii, ca şi cum nu crede căpitanul, dară apoi să va vedea care are drept.
14. ↑ Aici s-arată Argineanul voinic, precum să cuvine. Aşa aş face şi eu să fiu viteaz. Simpliţian.

    a) Iacă dar' că Argineanul ştiea turceşte, dacă au vorbit el aceste lui Mahomet! Onochef.

15. ↑ Bravo! Arginene, acum te iubesc! Eu încăş' aş face aşa. Căp. Alazonios.

    a) Văzând că unii pun în price vitejia multor voinici din veacurile trecute, am vrut să-mi spun aici socoteala mea. Întii, cred eu că acei voinici au fost cu adevărat viteji, căci almintre nu le-ar fi rămas pomenirea pănă acum; însă întru multe i-au înălţat poeţii pre deasupra de putinţa omenească! A doao, că oamenii cei de demult au fost cu mult mai tari decât cei de acum; deci vitejii lor au trebuit să fie cu mult mai tari şi peste crezământul nostru ce avem de puterea omenească. Aceste, împreună socotite cu aceasta, că atuncia nu era pravul de puşcă, cu care şi pe cel mai viteaz, cel mai mişel om de departe omoară. Pentru aceasta astăzi nu să pot afla viteji ca oarecând, căci deacă s-ar afla, socotesc eu, am vedea că unul, la vreme de războiu, încă şi mai mulţi de doaozăci ar putea ucide cu mâna sa. Erudiţian.

16. ↑ Cumcă Vlad Vodă în vreme de noapte au făcut năvală pe tabăra turcească, însă cumcă în trii coloane au purces, de aceasta n-am cetit. Erudiţian.
17. ↑ Această năvală este asemene ce au făcut Ulìs cu Diomèd în tabăra traţienilor la Troada. De n-aş fi cetit însuş' adevărate cronice, unde scriu de această năvală, aş gândi că poetul au împrumutatu-o. Erudiţian.
18. ↑ Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii intrat aşa nesâmţiţi, fiindcă la taberi să pun străji din afară şi din lăuntru, care la o întâmplare ca aceasta dau semne ştiute de larmă, de departe. Căp.

    a) Turcii atunci n-avea teamă de munteni, văzând că ei s-ascund şi nu ies la războiu. Mândrilă.

19. ↑ Cereştii călăreţi. Aceştea era Sân Giorgiu cu Sân Medru. M.P.

    a) Ce basnă! Şi pentru ce? dacă fără această ajutorinţă Vlad Vodă putea să biruiască. Apoi Dumnezieu putea să ajute într-alt chip. A tria: nicăiri nu să află scris de aceasta. Apistos.

    b) Întii: Scriptura învaţă şi Vieţile Sfinţilor arată că arătări de acest feliu a sfinţilor au fost nu o dată. A doao: s-află şi la cronica Moldovii de aceste; ş'a tria: cel ce nu crede aceste, nici altele va crede. P. Evlaviosu.

20. ↑ Toate cărţile bisericeşti întru aceasta să împreună, că S. Mihail Arganghelul este povăţuitoriu oştilor cereşti.
21. ↑ Fiindcă oamenii lucrurile duhovniceşti nu-şi pot închipui numai trupeşte, iar' lucrurile nevăzute, omeneşte şi cu oarecare închipuire vederată, pentru aceasta şi poetul vrând să scrie bătaia îngerilor cu duhurile necurate, face asemănare după oştile omeneşti; şi precum au oamenii tunuri şi artilerie, aşa pune şi la îngeri, precum au făcut şi alţii. Musofilos.
22. ↑ Aici va să obrăzuiască poetul bătaia duhurilor curate şi a celor necurate şi zice că îngerii cu sabii de pară bătea pe draci, iar tunurile vărsa foc nestins pre dânşii. În urmă nu putură diavolii ţinea războiul şi începură a să îndupleca; atunci Sătana scoţind ieteganul, să răpezi între îngeri răcnind, iar îngerii îi întinsără scuturile şi-l opriră. Aceste toate le-au spus poetul, după preceperea noastră, şi trebue a să înţălege alegoriceşte, adecă că Sătana au vrut să pătrunză şi să biruiască cetele îngereşti, dar n-au putut. Musofilos.
23. ↑ Poetul prin aceasta va să arete preputernicia lui Mihail Arhanghel asupra Sătanei, care are şi e dată de la Atotputernicul, căci cu o palmă îi frânsă nebuna trufie. Părintele Orthodoxos.
24. ↑ Un asemene lucru sau tâmplare să ceteşte la Evanghelie, când duhurile necurate să băgară într-o turmă de porci. P. Orthodoxos.
25. ↑ Cătană să zice pe unele locuri oştean; unii zic cătună. Filologos.