Ţiganiada:Cântecul a V

De la Wikisource

Ţiganii la sfat n-au bună plază;

Tandaler ca ş-un bărbat s-arată,

Vodă tabăra le cercetează

Cu garda sa turceşte-îmbrăcată.

Pe Parpangel abea la viaţă

Întoarce mamă-sa isteaţă.

Acum laia ţigănească-armată

Nu era departe d-Inimoasa

Hodinind şi mergând câteodată;

Iară la crieri coapta şi bărboasa

Bătrânime cu cei mai de cinste

Să sfătuiea, ca şi mai nainte.

Căci acum şi-înţăleaptă solie

De-oarecâteva zile-întorsese

Cu răspunsul bun de la domnie

Zicând, precum vodă le spusese

Şi cum au aflatau a sa mărie,

Toate după pofta lor să fie.^[1]

Adecă-întii, ca de la Flămânda

Păn la-Inimoasa numa trei mile

Să fie, când or merge curânda;

A doao, să facă-în toate zile

Atâta hodini câte le place,

Să mânce, să beie şi să joace.

Numa de una grijă să poarte:

Când s-ar tâmpina cu turci în faţă,

Să nu-ş aducă-aminte de moarte,

Dar' inimă s-arate-îndrăzneaţă,

Că, de-or fugi ş-or întoarce spate,

Nu le va mai trimite bucate.^[2]

După multe sfaturi şi cuvinte

Spuind fieşcare a sa părere,

Bălăban, aducându-şi aminte

De vorbit, graiu ş-ascultare cere;

Şi văzând că nime nu-l sminteşte,

Rădicând glasul, aşa rosteşte:

,,Bărbaţi buni, mai nainte de toate

Cred eu că-ar trebui să să-aşeze:

Oare suntem sâliţi a ne bate

Cu turcii? Că-având minţile treze,

Lesne vom precepe dintru-ahastă

Cum că-o mare ne-aşteptată năpastă!

Pentru ce vodă-aici ne trimisă?

Pentru ce ne pusă-armele-în spate?

Pentru ce dete mălaiu cu clisă...?

Aheste nu mi-s lucruri curate!...

Şi mă tem ca nu, cu bună ştire,

Să fim trimişi aici la pierire.

Dăci eu socotesc că-ar fi mai bine

Să ne tragem în sus, cătră munte,

Să nu-aşteptăm pănă turcul vine

În sângele nostru să să-încrunte;

Şi Cetatea Neagră este locul,

Unde ne vom aştepta norocul."

Goleman încă-atunci de potrivă

Într-acest chip rostul său deschisă:

,,Tot care n-are minte ponivă

Şi privind cu ochii doar' nu visă,

Trebuie să vază, să-înţăleagă

Că Vlad Vodă-au făcut cu noi şagă.

Au socotiţi voi că el nu ştie

Cu câtă putere turcul vine,

Ca să puie ţara supt robie?

Înprotiva-ahăstor oşti păgâne

Noi avem să stăm cu vitejie,

Măcar şi de-ar fi de sute-o mie.

Adecă, turcii venind să lovească

Întii pă noi, ş-întia năvală

Oastea ţigană s-o sprijinească,

Ca el apoi, fără de-ostăneală,

Să deie pe dânşi, de-a noastră moarte

Slăbiţi, şi biruinţă să poarte.

Spúneţi-m acum: pentru ce s-ascunde?

Pentru ce nu sunt oameni prin sate?

Toţi au fugit şi nu să ştie-unde,

Ducând cu sine toate bucate.

Au văzut-aţi trecând din loc în loc

Vrun om, vrun câine sau dobitoc?

Cum dară să nu putem noi crede

Cumcă suntem amânaţi la moarte,

Ca şi neşte mişele cirede?

Oh! amară şi cumplită soarte!

Inima-m pare că să despică

Dă mare jele, bănat şi frică."

Atunci Tandaler cu sumeţie

Sculându-să: -,,O, voi toţi, iepuri fricoşi

(Zise), câţi sunteţi în ţigănie!

Dar' de voi mă mir, bătrânilor moşi,

Cum puteţi asculta cu răbdare

Tot dă frică şi dă spăimântare!

Noi să fugim! Şi-încătro? Dar' unde?

Şi pentru ce? Sau doară dă frică?

Care să teme să poate-ascunde:

Iacă codrul!... Dară cui voinică

Încă-în sânişor inima bate,

Locului va sta pănă când poate.

Iar' de-au vrut vodă să-ş facă-izbândă

Asupra toatei ţigăneşti laie

Şi-ntr-ahăst chip doară s-o prevândă

Pentru neşte clise şi mălaie,

Să-i arete-acum ţiganii dară

Că nici ei sunt pui dă căprioară."

Abea fârşi Tandaler cuvântarea,

Când iacă, cu mare bucurie,

Sfatu-i întări toată-adunarea

Cea mai multă şi mai tinerie,

Numa bătrânii ceva-îndoială

Avea pentr-a turcilor năvală.^[3]

Nici în zădar să temea, că iată,

Să-aud de departe ţipete dese:

Pentrucă-avangarda spăimântată

Care după bureţi să dusese,

De pe-un gruieţi oblicisă-o mare

Ceată de păgâni venind călare.

Şi-într-un suflet alergând acasă

Striga: ,,Fugiţi, că turcii vin, iacă!"

Iar' laia ţigănească fricoasă

De spaimă nu ştiea ce să facă.

Cu vaiete mari şi cu plânsoare

Căuta-încoace şi-încolea scăpare.

Adunarea noastră prenălţată,

De-atâta zarvă cu rebelie,

Abea-în urmă şi ia să deşteaptă

Ş-uitându-şi de arme, de bătălie,

Apucà fuga cea sănătoasă

Năzuind la tufa cea mai deasă.^[4]

Însă-acuma nu e cu putinţă

Cíneva să scape, să să-ascundă;

Pentru-aceaia toţi cu bizuinţă

Acolo să bagă şi s-afundă

Unde văd că-i grămada mai mare

Ş-unde-oamenii să-îmbulzesc mai tare.

Cum oile blânde prin ocoale

Când aulmă lupul pe de-aproape

Ascunzându-şi capetele sale,

Care de care precât încape

Între celelalte să vâreşte,

Iar' de-apărat nici una gândeşte,

Aşa ţiganii săracii grămadă

Îmbulzându-să-într-un loc s-adună,

Ş-ascund capetele să nu vadă

Cum turcii vin în chip de fortună,

Hăi! pe dânşii-acuşi, acuşi să deie

Şi dulce viaţă să le ieie.^[5]

Dar' când sosi vrăjmaşul în faţă,

Toţi la pământ căzând îşi plecară

Grumazii şi întinsără braţă,

Milă cerşind cu lacremi amară:

,,Vàileo, vai! (striga ei plângând) iacă,

Pierit-au ţigănia săracă!..."

Într-acea-un turc la grămada-întie

Ţigănească de-aproape sosisă,

Care-în mână ţiind o hârtie

Într-acest chip le ceti şi zisă:

,,Fiindcă voi, cioare blăstămate,

Aţi socotit cu noi a vă bate

Ş-armele cu neauzită-ocară

Pe turci au rădicat toată ordia

Voastră!-acum dar ian' ieşiţi afară

S-alégem a cui e voinicia!

Care n-a ieşi este-un calic,

Iepure fricos ş-om de nimic.^[6]

Şi pentrucă-au cutezat să poarte

Armele ce-a purta să cuvine

La voinici, să va certa cu moarte,

Drept ce-au făcut armelor ruşine!...

Iar' muierea lui şi copii

Nevinovaţi să vor da robii."

Ţiganii înţălegând aceste,

Toţi încremeniră de frică:

Cesta léşină fără de veste,

Cela-amúrte, nu sâmte nimică,

Altul să vaietă-în gura mare,

Iar altul plânge cu suspinare.

Mai toţi acu de sineş' uitasă,

Numa Neicul încă firea-ş' ţine

Şi la tâmplarea cea mai jeloasă

Socotindu-să puţin în sine,

Un bun cuget îi nimeri-în minte,

Să iasă turcilor înainte,

Ca doar va putea ceva să facă

Prin rugăminte şi plecăciune,

Pentru cea ţigănime săracă.

Deci luând ş-alte feţe bătrâne,

Mearsă-înaintea celùi mai mare

Şi-îngenunchiend grăi cu plânsoare:

,,Domnilor turci! deh, fie-vă milă

Dă ţigănia noastră săracă!

Că zieu! nu dă voie, ci dă sâlă,

Ca mai rău doară să nu petreacă,

Au trebuit armele să-îmbrace

Neavând dă nevoie ce mai face!

Tot Vlad Vodă e-ahăstòr dă vină,

Numa Dumnezieu lui să plătească,

Căci el ne-au băgat în hastă tină,

Dar' viţa noastră ţigănească

Cu toată lumea trăieşte-în pace

Şi zieu că bătălia nu-i place.

Dăci nu vă lăcomiţi într-atâta

La ţigane suflete mişele.

Luaţi-ne-averile şi pita,

Desbrăcaţi-ne pănă la piele,

Numa ne lăsaţi dă mângăiere

Viaţă, copii şi muiere.

Ştiţi bine că şi la voi săracii

Ţigani trăiesc numa din milă,

Făcând slujbă şi plătind hăracii,

Nici la războiu merg numa dă sâlă.

Dăci iertaţi-ne acum de-o dată,

Să vă ierte Maica Precurată!...

O! iertaţi-ne, luna să vă-ajute!

Mahomet mulţi ani să vă trăiască!

Hie uitate hele trecute!...

Dumnezieu pe loc să ne treznească

Dă suntem noi dă vină-într-ahastă,

Dar' iacă-au fost pe noi o năpastă.^[7]

Şi ce folos de-acolea vă este,

Deacă ne luaţi dulcea viaţă

Ş-a noastre vor rămânea neveste

Cu mititei copilaşi în braţă?

Noi om pieri,-adevărat! dar' ele

Or purta după noi lungă jele."

Aici Neicul era să mai zică,

Când Răzvan ţiind ochi la povaţă,

Cu bucurie glasul rădică:

,,Eta! domnul măria-sa, faţă!..."^[8]

Căci cunoştea pe Vlad foarte bine,

Măcar era-în hainele străine.

Ş-aiavea cu călărime-aleasă

Vlad era, pe care ca mai lesne

Să poată cercetare,-o-îmbrăcasă

Turceşte din cap pănă în glezne,

Într-adins hotărând s-abată

La ţigănimea noastră-întrarmată.

Deci Vodă cu mânie sâlită,

Căci abea putea râsul să-ş' ţie,

,,O! (strigă) prăsilă ticăită!

Aceasta-i a voastră vitejie?

Pentru-asta v-am dat arme ş-olate

Şi vă hrănesc, cioare blăstămate!...

Ca,-în loc de-a vă-apăra draga ţară

Ş-a vă bate cu turcii păgâni,

Asupra mea să vorbiţi ocară?

După-aceaia să vă daţi în mâni

La câteva sute de vrăjmaşi,

Voi, atâte mii de-armaţi ostaşi?

Iacă, să ştiţi că de-acu bucate

Nu voi da, de n-eţi pune sâlinţă

Cu turcii-încai o dată-a vă bate

Făcând asupra lor biruinţă,

Iar' de v-eţi pleca turcilor ca noao,

Păn' la cel mai mic voi tăia în doao!"^[9]

,,Să ierţi Măria ta (Neicu zisă),

Noi suntem fără de nice-o vină,

Că cine-ar hi crezut ca să ni să

Tâmple-una ca-aceasta şi să vină

Pe noi munteni îmbrăcaţi turceşte?

Însuş' măria-ta socoteşte!...

Dar' totuş' socotind pe dreptate,

Zieu! nu să cădea mării-tale

Să ne bagi atâta frică-în spate

Cu cele blăstămate cealmale!...

Asta (Dumnezieu să te trăiască),

Zieu că nu fu glumă ţigănească!"

Într-acea iacă repezit vine

Un călăraş dând lui Vodă ştire

Cumcă-un stul din oştile păgâne

Nu departe, lângă-o mănăstire

Odihnind ar fi şi, cum să pare,

Aşteptând altă ceată mai mare.

Cum principul această-înţăleasă,

Fără-a zice-un cuvânt mearsă-îndată

Cu munteana călărime-aleasă,

Iar' ţigănimea noastră bărbată:

Ca din vis acuma să rădică

Bucuroasă că-au scăpat de frică.

Ci peste puţin întoarsă iară

Bărbăţia lor cea de după-uşă:

Cât călăreţii să depărtară

Munteneşti, iată, ca din culcuşă

Iepurii scorniţi, aşa ieşiră

Uitându-şi de frica ce păţiră.

Toţi apoi a să mira-începură

Cum au putut ei să să spăimânte

De-acea nevoiaşă-adunătură

De munteni în străine veştmânte?

Toţi acum arăta vitejie

Ca când nu s-ar teme nici de-o mie.^[10]

Iar' Muţul rumpând lunga tăcere,^[11]

,,Dar, ian întoarceţi acum încoace,

Vitejilor (din toată putere

Strigă), voi, căror numa vă place

Furiş' a veni cu-înşelăciuni

Ş-a spăria pruncii din tăciuni!"

De-acolea-îndemnându-să mai toată

Murga ţigănime,-inimă prinsă

Ş-acum avea chief să să şi bată,

Dar' ceata muntenească fuga-întinsă

Ş-altul nu era nime cu care

Să-ş' poată stâmpăra râvna mare.

Însă, de-ar fi-inimă şi vărtute

La om, tot într-aceaiaş' măsură

Cu gura,-o! câte şi câte sute

De viteji ar fi biruiţi cu-o gură

Atunci cel cu gura cea mai mare

Fire-ar doar' viteazul cel mai tare.^[12]

Cumcă lucrul nu-i aşa, s-arată

Din cele ce eu acum voi spune:

Tocma când avea chief de-a să bate

Ţiganii fără de-îmbieciune,

Un prilej bun tâmplarea le-adusă

De-a-ş' stâmpăra dârzia nespusă.

Căci Omár Páşa iacă le vine

Cu o groasă-ordie tocma-în faţă.

Omar, care-a oştilor păgâne

Atuncia era-întia povaţă,

Eşisă din tabăra turcească

Locurile-împrejur s-iscodească.

Cum ţiganii zăriră departe

Venind cu oaste-aşa număroasă,

Iarăş căzură-în fiori de moarte

Şi toată gura iară-încetasă,

De nu le-ar fi scos grija din minte

Tandaler, cu ceste cuvinte:^[13]

,,Tot omul s-auză, să-înţăleagă

Că Vlad Vodă iară pă noi vine

Şi vra doară să-ş' mai facă şagă;

Dar' fiţi bărbaţi şi vă ţineţi bine,

Nice vă daţi cu-una sau cu doao,

Că nici voi sunteţi făcuţi din oao."

Mergând aceasta din gură-în gură

Şi din om în om prin ţigănie,

Mare la toţi făcu-îndemnătură;

Deci gândeai că morţii iară-învie!

Fieşcare cum poate s-armează

Ş-a ieşi la bătaie cutează.

Pănă ei să-înarmă pe-apucate,

Turcii-acu foarte-aproape sosisă,

Dar oblicind ţiganele gloate,

Omar stete şi-o ceată trimisă

Să-i aducă oar' câţiva-înainte

Ca să-i cerceteze din cuvinte.^[14]

Însă-acu laia cea mai voinică

Era gata de-a să tâmpinare,

Ca când n-ar cunoaşte nice-o frică,

Aşa era râvna lor de mare!

De lòlot, úiete şi strigate

Suna-împrejur locurile toate.

Năvălind apoi de toată parte

Era tocma să să şi lovească,

Când Parpangel sărind îi desparte,

Care-în buiguiala nebunească

Alergând, în cea parte-ajunsese

Şi făr' veste-înainte le iese.

Calu-îi alerga, gândeai că zboară,

Drept la şireagurile păgâne.

Ţigănimea văzând astă rară

Vitejie, că-un sângur de sine

Pe-o oaste-întreagă face năvală

Şi mai mare-încă-apucă-îndrăzneală.^[15]

Oblicind păgânii-atâta gloată

Asupră-le venind cu tărie,

Iar mai vârtos armătura toată

A lui Arginean n-au vrut să ţie

Nici o minută locul, ci-în pripă

Mearsără care-încătro-în răsipă.

Parpangel după dânşii s-alungă,

Dar, o! tâmplare nenorocită,

Sărind calul peste-o râpă lungă

Căzu călăreţul fără-ispită

Cu capu-în gios şi-în tină rămasă;

Calul fugi ca când nu i-ar pasă.

Ţiganii, dacă din ochi scăpară

Pe turci cu cel voinic împreună

(Căci nu ştia că-i Parpangel), iară

Să-întoarsără-acasă-în voie bună,

Cu mare triumf şi bucurie

C-au alungat muntenească-ordie.^[16]

Bine să zice: cui vra norocul,

Şi durmind îi cade piara-în gură!

A norocului fu ş-aici jocul,

Însă ţiganii nu pricepură.

Tocma când Omar era să vie

Să-împresoare biata ţigănie,

Vlad Vodă cu garda sa voinică

Fără veste ieşind îl năvale,

Multe sute-i taie şi dimică

Strâmtorându-l într-o-îngustă vale,

Ş-abea sângur Omar cu puţine

Au putut scăpa gloate păgâne.

Dar' ţiganii noştri credea tare

Şi vârtos că munteni acei fură

Ce pe dânşi venisă să-i omoare,

Îmbrăcaţi în turcească muntúră;

Aceasta povestea ei cu fală.

Cum nemintea pe oameni înşală!...^[17]

Într-acea-a lui biet Parpangel mamă,

Fiind afundată-în jele mare

Ş-şteptând cu luare de samă,

Minunat acest lucru-i pare

Că pre fiu-şi cu a sa mireasă

Încă nu vede sosând acasă.

Deci Brânduşa (căci aşa pe nume

Să chiema) fiind fermecătoare,

Doară-atunci cea mai vestită-în lume,

Ce sâtirea dracii din vâltoare,

Ba cu fermecături neauzite

Oamenii strămuta-în fieri şi vite,

Tot feliu-încântă ea de jivină

Şi cumu-i vine-în minte-o preface,

Apoi descântă cât baţi în mână

Strămutatele jivini sărace,

Şi nu este-un feliu de măestrie

La care-învăţată să nu fie,^[18]

Fiind amărâtă şi vrând să ştie

Unde fiiul ei atâta rămâne

Şi doar' de este Romica vie,

Luă doao fermecate frâne

Din róşii făcute strămătură,^[19]

Şoptind cu sine ceva din gură.

Cum fârşi neînţălese cuvinte,

Iacă doao pregroaznice bale

Fără veste-i steteră-înainte;

Guşi avea pestricate şi foale,

Însă cu-arepi şi solzuri pe spate

Şi neşte coade lungi, cârlibate.

Puindu-le-apoi frâne de lână

Obrazui-în pulbere-o căruţă

Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână,

Pe care şezând bale sumuţă

Şi iacă-în cotigă făr de roate

Vrăjitoarea văzduhul străbate.^[20]

Băláurii-înhămaţi zboară ca vântul

Precum striga-i mână şi-i duce.

Într-un ceas cungiură pământul

Muntenesc, dar' nice-o rază-i luce

De-a-şi găsi fiiul dorit. În urmă

Foarte-amărâtă cursul său curmă.

Supt o râpă-adâncă să pogoară

Şi luând de pe bălauri căpestre,

Le face semn ca din ochi să piară;

Ducându-să-apoi fierele măiestre,

Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie

Şi cât poate, de trei ori ţipoaie.

Mai degrabă decât o clipită,

Mulţime de duhuri necurate

Din toate laturi vinea pornită,

Iar' ea-începe a-i sitiri să caute^[21]

Sau să spuie-unde fiiu rămâne

Şi pentru ce-acasă nu mai vine!

Ei răspund: ,,Fiiul tău s-află-în viaţă,

Dar' numa cât sufletul nu-i iasă;

Noi ţ-om fi păn la dânsul povaţă!"

Deacă-aceasta Brânduşa-înţăleasă,

Îndată-alergă cu osârdie

Ducând-o cel din răspântie.

Acolo sosind maica duioasă

Ş-află fiiul mai fără viaţă.

Trupu-i rădică şi frântele-oase,

Luându-l pe bietele braţă,

Îl pusă-în căruţa cea vrăjită

Şi zbură cu el într-o clipită.

Dusă-l între neşte munţi de-aproape,

Sus pe-o stâncă naltă şi rătundă^[22]

Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape

Ce să-áflă-într-o peşteră afundă,

Apoi cu ierburi cunoscute

În tot chipul cercă să-i ajute.

Unele fierbe ia-într-o căldare,

Din altele stoarce mustăreaţă,

Iar' din altele-i face scăldătoare:

Iarba vântului şi iarbă creaţă,

Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,Rò moniţă, nalbă, mătăcină,

Plătàgină, sovârv cu cicoare,

Troscoţel, podbeál şi mătrăgună

Şi de-alte mai multe ierburi care

Stoarse, mestecate depreună

Ş-în mai multe chipuri prefăcute

Trebuie bolnavului s-ajute.

Iar' după ce cu ceste toate

Îl scăldă, l-învălui şi l-unsă,

Inima-i începu iar' a bate,

Sânge-în moarte mădulări pătrunsă

Ş-a treia zi cătră dimineaţă

Semne-aiavea dete de viaţă.

A răsufla-începe câteodată

Şi-a mişca mânile şi picioare;

Ca şi din somn apoi să deşteaptă

Şi, căutând la toate împrejur, pare

Că caută la maică-sa cu-obidă

Şi ochii iară va să-ş închidă.

Iar Brânduşa strângându-l de mână

Amar să cânta: ,,Dăh, Parpangele!

Dăh! mai clipeşte cu ha lumină

A ochilor tăi plină de jele!...

Şi caută la mamă-ta săracă,

N-o lăsa-în amar să să petreacă!..."

Atâta fură de putincioase

Vaietele de maica-obidată,

Cât de la pragul morţii să-întoarse

Sufletul lui Parpangel îndată

Şi, deschizând ochii-adoooară,

Aşa cuvântă cu jele-amară:

,,O mamă! zieu, păcat neiertat

Fi-ţ-va, că mă trezişi la viaţă.

O clipită de m-ai hi lăsat,

Eu vedeam faţă de faţă

Toate hele ce vor hi să hie

De-acum nainte pănă-în vecie!..."

Dar mamă-sa-l mângáie şi-l sărută:

Spuindu-i toate ce să tâmplasă,

Şi-într-acea cu leacuri îi ajută.

Iar' dacă de Romica frumoasă

Îş' adusă-aminte,-atunci de toate

Ş-uită de mai nainte visate.

Căci Brânduşa l-încredinţă tare

Şi vârtos că Romica trăieşte

Şi-încă este-întreagă fată mare,

Nici pe altul cineva iubeşte.

Cu d-este şi leacuri de folos

Curând îl făcu ea sănătos.

Iar' după ce-întreg ca şi nainte

Tânărul ţigan acuma stete,

Mamă-să-i dete-în calde plăcinte

Farmece, care-avea, pe-îndelete,

Farmece de somn aducătoare,

Însă trupului nestricătoare.

Parpangel căzu ca mort îndată,

Iar' însă culcându-l lângă sine,

În cotiga sa cea fermecată,

Zbură din locurile străine

Drept acasă-în d-alba ţigănie,

Unde pe toţi află-în bucurie.

Căci şi Romica tocmai sosisă

Şi spusese toată-a sa tâmplare:

Cum ea la cea curte nimerisă,

Cum apoi curtea-într-o baltă mare

S-au prefăcut, de-unde pe ea scoasă

În urmă-o măgăriţă-aripoasă.

Brânduşa, de nimene văzută,

Sosi tocma după cina mare

Şi iarăş', prin farmecă ştiută,

Trezindu-şi fiiul din somnul tare

Trimisă după mândra Romică

Ca să ş-o facă nuoră şi fiică.

---

1. ↑ De-aici să poate cunoaşte că vodă făcea cu ţiganii şagă, fiindcă la cererea lor aşa minunată, au răspuns ca să fie după voia lor. C. Criticos.

   a) Şi ce avea să facă cu nebunii care gândea că vodă poate să scurte depărtarea de la un loc pănă la altul şi să facă dintr-un mil numa o jumătate! Mândrilă.

2. ↑ De bună samă, scoposul lui Vodă era împlinit aducând pe ţigani aproape de Inimoasa, unde doară voiea el ca să să afle; pentru aceasta le-au învoit toate câte cerea. M. P.

   a) Crezi tu aceste, vere? Eu nu. C. Idiotiseanul.

   b) Dar cum să nu le cred, când aşa s-au aflat scrise! C. Onochefalos.

3. ↑ Tandaler s-arată încai cu gura, că nu să teme, dar vom vedea mai încolo, de este el acel viteaz cum să arată. M. P.
4. ↑ Bine zicea dar Goleman cu ceialalţi ca să fugă; de bună samă avea plază rea. Dar' de-acea mă mir, pentru ce avangarda (adecă straja de nainte) mersese după bureţi, când ea trebuiea să steie în loc şi să păzască! Căpitan Alazonios. a) Nu este de mirat, deacă vom socoti că avangarda ţigănească nu-i ca celelalte a oştenilor reguluite (regulate), ci ţigănească! Şi doară le era foame, iar' foamea n-are lege. Dar caută şi la avangardele noastre ce fac câteodată. Simpliţ.
5. ↑ Ce babe! Atâţa oameni să să teamă de oarecâte sute de turci! Eu sângur nice de o sută nu m-aş teme! Căpitan Alazonios.

   a) Lesne-i a grăi de după cuptoriu şi din unghieţ! Dar' ian' să mergi odată la războiu! Atuncia vezi tot câte zece în locul de unu. Căpitan Păţitul.

6. ↑ Tocma la locul acesta, am cetit la izvodul de la Cioara însămnarea preînvăţatului Talalău care zice că au aflat şi la alte scrisori această istorie, cu cevaş' osăbire, adecă: Vlad Vodă vrând să ispitească pre ţigani, ce ar face ei când ar vedea venind turcii asupra lor, au îmbrăcat pe a sa gardă turceşte şi au făcut năvală asupra ţiganilor carii văzând pe turci, de departe au trimis şi s-au închinat lor zicând că Vlad Vodă i-au sâlit spre aceasta, iar muntenii îmbrăcaţi turceşte i-au dus pănă la Vlad care după ce i-au ocărât pentru această a lor purtare, ei au răspuns că n-au ştiut că aceia era munteni, că, de ar fi ştiut, nu s-ar fi supus. Erudiţian.
   

   a) Dacă-i aşa, trebuie să fie adevărat ce zice aici izvoditoriul, căci să zice că el însuş' a fost de faţă la toate de care să scrie aici. Onoch.

7. ↑ Neicu încă să vede a fi fost un om ca şi Gogoman. Zice cătră turci să-i ierte Maica Precurată, când ei nu o cred; apoi luna să vă ajute! şi Mahomet să vă trăiască, când Mahometu lor de mult acum nu trăia. C. Criticos.
   

   a) Dar săracu Neicu de frică nu ştiea ce zice şi mesteca toate împreună, numa ca să scape de nevoie. Simpliţ.

8. ↑ Eta să vede a fi cuvânt ţigănesc, care să zice romăneşte iacă. Vra să zică poetul că Răzvan ţiganul care cunoştea bine pe Vodă, strigă: ,,iacă domnul, măria sa, este de faţă" şi prin aceasta să descoperi înşălăciunea, iar ţiganii îndată prinsă inimă. M. P.
9. ↑ Câtă s-au spus pănă aici de pozna aceasta, nu să află foarte depărtate de însemnarea lui Talalău. M. P.
10. ↑ Aici să vede ca tipărită firea ţiganilor, căci pănă a nu şti ei că cei îmbrăcaţi turceşte era munteni, socotind că-s turci adevăraţi, nici un cuvânt nu putea să grăiască de frică, iară deacă să dusără muntenii de acia, atuncea şi ei începură a să lăuda. C. Criticos.
11. ↑ Adecă Muţul văzând că acum muntenii sunt departe, nici pot să auză, striga şi chiema pe munteni să întoarcă iară, căci acuma ţiganii le-or arăta că nu să tem. M. P.
12. ↑ Va să zică poetul: de s-ar putea bate vrăjmaşul cu gura, atuncea cel cu gura cea mai mare, ar fi viteazul cel mai tare. M. P.
13. ↑ Poate că cineva neînvăţat fiind cu stihuri, nu va înţelege ce s-au zis mai sus, am socotit a tălmăci acest loc. Spune poetul că tocma când ţiganii acum să îmbărbătasă ş-avea chief de a să bate cu muntenii, atuncia, prin o tâmplare, li să făcu prilej de a-ş' arăta vitejia, căci Omar Paşa ce era căpetenia oştilor turceşti, vrând să cerceteze pe împrejur, tocma sosisă la locul acela, unde era tabăra ţigănească, dar ţiganilor iar le scăpă vitejia. M. P.
14. ↑ Ţiganii numai cu aceasta să îmbărbătară, că gândea că aceia iară-s munteni, şi, precum să vede, şi Tandaler aşa gândea.

    a) Sărace Vlade! ce ajutoriu ţ-ai ales, care mai mare voie avea să să bată cu tine, decât cu protivnicii tăi! Mândrilă.

15. ↑ Aşa fiind ţiganii invitaţi, toţi mergea pe turci şi era aproape de a da pe dânşii cu năvală, când Parpangel, îmbracat cu armele lui Argineanu şi pe calul lui, alergând sosi înaintea ţiganilor şi să dusă drept pe turci; care lucru văzând ţiganii şi mai mult să îmbărbătară. M. P.
16. ↑ Ţiganii, precum să arată, mergea asupra turcilor, însă pe încet; iar dacă văzură că turcii întorc dosul, nu-i mai goniră, ci întoarsără acasă. M. P.
17. ↑ Fiind ţiganii sculaţi asupra lui Omar, el făcusă orânduială să încungiure cu ai săi pe ţigani şi să-i taie, dar' Vlad Vodă chibzuind vremea, tocmai atuncia venindu-i în dos, l-au silit să-ş tragă înapoi ceata ce trimesese împrotiva ţiganilor, să să apere sângur de năvala lui Vlad Vodă. Iar' ţiganii de aceasta nu ştiea nimica şi gândea că ei au gonit pe munteni ce întorsese adoooară. M. P.
18. ↑ Aici poetul lasă pe ţigani iară şi începe de Parpangel şi ne spune că mama lui au fost o vrăjitoare foarte minunată... M. P.

    a) Brânduşa, precum o scrie poetul, e un fel de Circe (Chirchi), precum să află la Odisèa lui Omer, care pe soţii lui Ulis prefăcusă în porci şi alte vite. Erudiţian.

19. ↑ Vrăjitoarele noastre de astezi încă pun multă putere în firele de strămătură roşii. M. P.
20. ↑ Acest feliu de vrăjitori şi cu acest feliu de ţerămonii să află la mulţi poeţi vechi, însă acum nu s-aude nimic de unele ca aceste. Erudiţian.

    a) Poetul nostru toate le-au împrumutat de la alţii, ca să-ş' facă mai plăcută izvoditura. Musofilos.

21. ↑ Cuvântul sitiresc este vulgar şi obicinuit pe multe locuri, însă numa în noima aceasta, adecă sâlesc cu meşterşug sau vrăjituri; şi fiindcă norodul crede că prin râpe, vâltori şi răspântii lăcuiesc duhuri necurate, drept aceasta zic şi despre vrăjitori că sitiresc (adecă chiamă cu sâla) dracii de pe acele locuri. M. P.
22. ↑ : Cum putueia să-ş' ducă fiiul său în căruţa vrăjită, când zisă mai sus poetul că au desjugat bălaurii şi le-au poruncit să meargă în treabă-ş'! Idiot.

    a) Poetul au spus odată cum ea i-au chiemat şi i-au înhămat; aici să înţălege de sine că aflându-ş fiiul, iarăş' i-au chiemat, însă poetul nu spune ştiind că fieştecare va înţălege că, cum au mers de acasă cu vrăjituri, aşa putea să meargă şi de-aci. Musofilos.