Şoarecile

Un şoarece mare, anume Gherlan,
Peste toată gloata fiind căpitan,
Atît să mîndrise, precum povestesc,
Încît îşi uitase neamul şoricesc.
Şi vrînd să se-nsoare, el nu gîndea alt
Decît să ia fată de neam mai înalt.
Cugetînd aceasta şi tot cercetînd,
Pe bătrinii şoareci mereu întrebînd,
Află că mai mare dintre cîte sînt
E soarele singur slăvit pre pămînt.
Şi precum să vede frumos, strălucit,
Şi fată întocmai are negreşit.
Auzind, Gherlanul nu stă nicidecum,
Ci cît mai în grabă s-au gătit de drum,
Luă oaste multă, întocmi alai,
Poruncind să 'poarle zaherea malai.
Plecă către soare, împompat astfel,
Şoareci ca lăcuste zbura după el.
Mergînd zi şi noapte, sfera au pătruns,
Şi la naltul soare s-au văzut ajuns.
Soarele îndată pe mîndrul Gherlan
L-au primit tocma ca p-un capitan.
I-a vorbit cu cinstc şi l-a întrebat:
Să vie la dînsul cum s-a întîmplat ?
Gherlanul atuncea compliment făcînd,
Către el răspunse în asfel zicînd :
-Luminate soare al naltului cer,
De-ţi fac supărare, iertăciune-mi cer.
'Eu sînt, cum ştii bine, marele Gherlan,
Care peste şoareci sînt azi capitan,
Şi am bogăţie, trăiesc fericit,
Numai despre una sînt nemulţămit.
Că nu găsesc fata după placul meu,
Cu neam de potrivă-mi să ma-nsor şi eu,
Doresc să am socru de neam mai de sus,
Puternic în lume, la alţi nesupus.
D-aceea la tine dintr-atît loc viu,
Că toţi de mai mare pe tine te ştiu.
Soarele răspunse la al său cuvînt :
-0, mare Gherlane ! precum ziseşi, sînt
Înalt şi puternic, de toţi mă slăvesc,
De nimeni n-am frică, precum voi trăiesc,
Dar cum să iveşte un nor căt de mic,
Eu atunci îndată tot cheful îmi stric.
Căci să pune-n dreptu-mi, fără a-i păsa,
Şi mă-ntunecează cu puterea sa.
Mă face să nu poci vedea pre pămînt,
Lui fără de voie-mi ca un supus sînt.
Auzind Gherlanul pe soare asfel
Cum că să supune de un nuor şi el,
De a-i cere fata nici nu pomeni,
Ci-ndată să-ntoarse şi la nuor veni.
Pe carele nuorul dacă l-a văzut
Şi îi tăcu cinste cum i s-a căzut,
L-a-ntrebat zicîndu-i: cum s-a întîmplat
Să vie la dînsul din loc depărtat ?
Gherlanul îi zise : -0, slăvite nuor !
Am venit la tine că voi să mă-nsor,
Şi caut copilă de neam mai de sus,
Să nu fie-n luime nimunui supus.
Tu dar mal putenic decît alţii eşti,
Că şi chiar pe soare poţi să-l biruieşti.
Cum te pui în dreptu-i, îl întunecezi,
Pe loc îl acoperi ş-îl nimicnicezi.
-0, mare Gherlane ! norul a răspuns.
Ceea ce se vede nu e de ascuns.
Drept, eu sînt puternic, după cum ziseşi,
De sting şi pe soare eu aburii-mi deşi,
Dar cum să iveşte un cît de mic vînt,
Eu trebuie-ndată să fug d-unde sînt.
Suflă, mă goneşte să nu-i stau în drum,
Şi mă răsipeşte tocma ca p-un fum.
Auzind Gherlanul si că nuorul chiar
Altuia mai mare este supus iar,
Să pogorî-ndată la marele vînt,
Care atunci groaznic sufla pe pămînt.
Primindu-l vîntul într-al său palat
Şi d-a lui venire fiind întrebat,
Începu Gherlanul şi la dînsul iar
Să-i zică întocma ca si la nuor chiar,
ÎI făcu că este puternic în duh,
Încît răsipeşte nuorii din văzduh.
Vîntul îi răspunse : -Aşa este, sînt
Tare şi puternic, dup-al tău cuvînt.
Eu răsipesc nuorii în aer cînd zbor,
Cutremur pămîntul, copaciuri dobor ;
Dar e o cetate, lîngă ea c-un plop,
Ce este zidită mai de la potop,
Fiind pustiită de nişte tirani,
0 bat şi eu de sînt două mii de ani,
Şi nu am ce-i face, nu o poci da jos
Puterea-mi supune, deşi sînt vîrtos.
Auzind Gherlanul şi pe vînt asfel;
Fără de zăbavă plecă de la el,
Zicînd întru sine mai bine să ia
Pe fata cetăţii, că-i mai tare ea.
Mergînd dar la dînsa, fu iar priimit
Ca şi pîn-acuma, întocma cinstit,
Apoi între vorbe la-ntrebări fu pus :
Ce vînt ? ce-ntîmplare aci l-au adus ?
El cu plecăciune pe loc a răspuns
Şi ş-a spus tot dorul nimic n-a ascuns.
Mai zicînd cetăţii că ea, c-un cuvînt,
Este care n-are habar nici de vînt.
Căruia cetate răspunzînd a zis :
Într-adevăr, vîntul de loc nu m-a-nvins,
Şi d-acu nainte nu-mi pasă de el,
Că pe lîngă mine e mult mititel,
Dar să încuibară pe supt temelii
0 groază de şoareci, vro cîteva mii,
Ş-atît mă găuriră tot săpînd de rînd,
Încît dintr-aceasta crez că caz curînd.
Auzind, Gherlanul zise: -Aşadar
Toat-a mea umblare a fost în zadar.
Cum văz eu, şoarecii într-adevăr sînt
Neamul cel' putcrnic pre acest pămînt.
0, cît făr' de minte şi prost am fost eu !
Să nu iau eu fată chiar din neamul meu !
Ci mă duc la soare, la nuor, şi la vînt,
Şi la cetăţi slabe, pe toţi să-i descînt!