Şarla şi ciobanii

De la Wikisource

Şarla şi ciobanii de Ion Luca Caragiale

(Poveste)

Acum vro şeapte sau opt ani,

Nişte ciobani

Căutau să pripăşească

Un dulău, ca să păzească

Pe oi

De lupi. - Vai de noi!

Vor zice-ndată unii liberi-cugetători:

N-are să vie-o vreme

Când oile să n-aibă de lupi a se mai teme?

Zău, după mine, de multe ori

Cugetătorii-liberi sunt

Fiinţe prea ciudate;

O clipă nu te lasă s-ai parte decuvânt.

Să n-apuci, din păcate,

Să-ncepi cu dânşii vorba, c-apoi să te mai ţii

Sute şi mii

De cugetări înalte şi reflectări profunde

De mult rabd, îns-acuma voiesc a le răspunde

Da, domnii mei,

Cu prea mare dreptate

Aveţi cuvinte de pietate

Pentru miei...

Sau oi... dar, docamdată,

Liberi-cugetători,

Ascultaţi povestea cu ciobanii; ori...

Eu voi tăcea ca să v-ascult.

Nu zău! îmi place foarte mult

S-aud palavre lungi şi late,

Şi despre-aceasta probe pot da necontestate:

La Cameră sunt nelipsit.

Şi, la tot ce s-a vorbit

În Atheneu

Eu

Am fost cel mai fidel dintre auditori.

Fac haz pe oratori...

Dar... să lăsăm acestea,

Şi povestea

Începută să urmăm:

Ciobanii noştri, aşadară,

Plecară

Dulăul să-şi găsească.

Umblară cât umblară

Şi detere-n sfârşit

D-o javră jigărită,

De foame leşinată, cu părul năpârlit.

Cum îi văzu,

Potaia-afurisită

Îşi puse coada-ntre picioare, făcu trei tumbe şi-ncepu

Să se tăvălească,

Să se linguşească,

Să chelălăiască,

Ca toţi câinii nemţeşti

Când, leşinaţi de foame, doresc să-i miluieşti.

Li se făcură milă de şarlă: o chemară,

Şarla-i urmă,

Şi-astfel cu toţi plecară.

O duseră la stână şi şarl-aci jură

Pe lege. - Cum se poate?

Dar şarlele n-au lege, ş-arfi de necrezut,

Veţi zice; fugi d-acolo! -Ştiu bine-aceste toate,

Dar iacă s-a putut!

Şarla jură pe lege, onoare, conştiinţă,

Nu râdeţi de,... să fie un câine de credinţă.