Însuși în singurătate

Salt la: navigare, căutare
Însuși în singurătate
de Constantin Stamati


Însuși în singurătate,
Strig, mă vaiet, cine-aude?
Inima mea, ticăloasa,
Mii de dureri o cuprinde.
Moarte, a mea mângâiere,
Ce zăbovești de nu vii,
Să mă mântui de durere,
Să scap de nenorocire,
De osândă-ngrozitoare,
De-o jalnică chinuire,
Nenorocire mai mare?
Numănui nu pot să spui
Duioasa mea întâmplare.
Nu găsesc om cu simțire,
N-am prieten credincios
Să-i spui a mea chinuire,
Să-i spui starea ce-am ajuns,
Că sunt mort între cei vii
Și trăiesc oftând pe-ascuns.
Lacrimile-mi feresc,
Ca să nu-nțeleagă nime
Că plâng și mă tânguiesc.
Aleargă, moarte, grăbești,
Dă sfârșit unei vieți
Ce cumplit se chinuiești.
Mângâierea mi-i mormântul,
Nesimțirea mi-i scăpare,
Să m-ascunză dar pământul.