Încercări de precizie literară:Mahalagism şi critică de artă

De la Wikisource

Mahalagism şi critică de artă de Paul Zarifopol (Încercări de precizie literară)

Librăria pariziană, deci numaidecât şi cea bucureşteană, oferă de câteva luni maldăre de biografii. Cu deosebire ispititoare este acum istorisirea întâmplărilor amoroase ale răposaţilor sau răposatelor ilustre: la vie amoureuse de1... este titlul unei delicioase serii care lasă gura apă cititorilor şi cititoarelor foarte tinere şi, se înţelege, celor sur le retour.

De vreo douăzeci de ani, câţiva literaţi curioşi, dar serioşi s-au înverşunat asupra vieţii lui Sainte-Beuve, cu nemiloasă atenţie pentru capitolul erotic al existenţei criticului. Era de prevăzut. Maestrul care consacrase în chip exemplar indiscreţia biografică, trebuia să plătească odată posterităţii cu propria lui biografie inaugurarea metodei. Pe cât ştiu, familia Sainte-Beuve e astăzi stinsă; despre partea aceasta scrutătorii aveau dar libertate fără margini. Nu tot aşa stă lucrul cu familia Hugo, aşa încât de partea aceasta cercetările au trebuit înfrânte. Totuşi, s-a aflat destul pentru ca să fie mulţumiţi şi cei mai lacomi de psihologia iatacului. Încă de mult, de la publicarea corespondenţei lui Flaubert, mai ales din scrisorile lui către şi de la George Sand, se aflase că Sainte-Beuve fusese un vajnic vânător de fuste, până la dizgraţiozităţile senile care încoronează clasic asemenea cariere.

Frumoasă nu e biografia lui amoroasă; divulgarea ei dă însă, mi se pare, o satisfacţie logică celor care găsesc oarecare cusururi metodei sale de studii literare.

* * *

Renaşterea adusese o viaţă literară de o vigoare nepomenită în cetăţile europene medievale. Concurenţa literară se făcea, pe atunci, lesne violentă; rivalitatea era adesea brutală, şi eruditul Charles Nisard a strâns în două considerabile volume bucăţi alese din injuriile pe care şi le aruncau umaniştii când se certau de la explicarea unui vers latin sau pentru fixarea unei date istorice.

Şi, fără îndoială, batjocurile loveau, fără omenie sau scrupul logic, viaţa privată a adversarului. Sub influenţa curţilor şi a saloanelor, tonul polemicii, ca şi al întregii producţii literare, s-a temperat şi subţiat. Dar trebuie ţinut minte că, din invectiva grosolan personală în maniera vechilor umanişti, se văd încă urme destule la Boileau şi la Voltaire; şi până la sfârşitul epocii clasice certurile literare nu uită de tot violenţele barbare de la origini.

Alături şi, orişicum, deasupra injuriei şi a mahalagismului necumpănit se născuse din doctrina umanistă o critică estetică, pueril pedantă la început, mai pe urmă inteligentă, deşi tot şcolăreşte strâmtă, aşa cum o vedem la Boileau, la continuatorii lui francezi şi la imitatorii din celelalte ţări europene. Însă, naiv dogmatică cum era şi cu înguste idei estetice, critica aceasta avea totuşi justificarea inteligentă şi onestă că trata opera de artă ca operă de artă ori cel puţin cuprindea în ea statornica indicaţie că arta trebuie să fie întâi de toate considerată ca artă. Acestui dogmatism estetic i-au pus capăt romanticii, sub steagul şi în interesul cărora s-a popularizat aşa-numita metodă istorică.

Formele de artă aveau de acum încolo să fie tratate relativist şi explicate prin caracterul etnic sau istoric al naţiunilor şi societăţilor respective. Cât n-a dărâmat istorismul romantic din vechea teorie şi critică estetică a isprăvit să ruineze naturalismul. Înţeleg: spiritul şi metoda ştiinţelor naturale. Astfel s-au născut fiziologiile în disciplinele morale: fiziologia artei, a literaturii, a geniului, a liricii... Se înţelege că biografia artiştilor capătă atunci o însemnătate exagerată: viaţa ajunge să mascheze opera. Opera, s-a zis, e totdeauna o confesiune deghizată pe care criticul are s-o descifreze raportând-o cât mai amănunţit la viaţa particulară a scriitorului.

Sainte-Beuve s-a făcut maestrul biografiei psihologice, al fiziologiei spiritelor. Taine, inspirat de glorioşii Hegel şi Stendhal, pe care cu veneraţie îi mărturiseşte ca învăţători, dar şi de obscurul şi romanticul istoric al picturii olandeze şi flamande, Alfred Michiels, pe care nu-l mărturiseşte, ajunge reprezentantul ilustru şi popular al explicării operei de artă prin mediul etnic şi istoric în care a luat naştere. Aceste noutăţi prin excelenţă ştiinţifice înfloriră neapărat în dauna oricărei încercări de analiză, clasificare şi teorie specific estetică. Estetica ajunge un cuvânt şi o idee compromisă şi compromiţătoare.

Sainte-Beuve invocă pentru critic dreptul de a introduce îndrăzneţ, deşi cu discreţie, scalpelul pentru a cerceta persoana artiştilor şi a-i da pe faţă slăbiciunile. Va pierde oare literatura, se întreabă maestrul, prin această procedare? Se poate; dar ştiinţa morală va câştiga. Într-acolo mergem fatal. Chestiunea de gust nu se mai poate pune izolat. Dacă aş avea vreo deviză, apoi n-ar putea fi decât adevărul, singur adevărul. Frumosul şi binele să iasă la capat cum vor putea. Nu cred că este exagerat să zicem că, adeseori, sub cuvânt de istorie naturală şi fiziologie a spiritelor şi talentelor, neobositul iscoditor de vieţi (şi cu atât mai mult nenumăratele şi măruntele sale maimuţe) a făcut mahalagism distractiv, câteodată poate instructiv, nu totdeauna discret pe socoteala scriitorilor, şi cu lăcomie manifestă pentru viaţa sexuală a celor pe care binevoia să-i disece... Avea slăbiciune mare pentru acest paragraf, în toate direcţiile. Nu rareori biograful fiziolog diseca viaţa oamenilor pe care-i frecventase intim: cartea lui despre Chateaubriand şi grupul său literar fusese un început caracteristic şi spinos. E meritul ca şi păcatul psihologilor să comită nedelicateţe cu mai multă sau mai puţină graţie ştiinţifică; şi, romancier, critic ori poet, psihologul operează bucuros prin aluzie şi e totdeauna în risc să scrie cărţi cu cheie, adică mahalagism cu tâlc, agrementat prestigios cu generalităţi ştiinţifice. În zilele noastre Sainte-Beuve a fost şi continuă a fi tratat după metoda ilustrată de dânsul şi urmaşii dovedesc că au învăţat-o serios... E ciudat şi hazliu de văzut că, acum şaizeci de ani, Taine, admirator respectuos al lui Sainte-Beuve şi al ştiinţificelor şi necruţătoarelor metode, s-a supărat ca o cucoană nervoasă pentru nişte inocente indiscreţii ştiinţifice ale fraţilor Goncourt care aveau numai neajunsul că îl priveau pe Taine personal.

Metoda psihologic-biografică şi cea istorică, numită mai târziu (şi cu deosebire în ţările latine) sociologică, au exercitat autoritate glorioasă şi absolută. Ele au vulgarizat un nou dogmatism: s-a hotărât, ca de la sine înţeles, că opera de artă în ea însăşi e fenomen secundar, şi nu importă decât ca document biografic sau de istorie socială. S-a suprimat analiza structurii artistice; sau asemenea analiză a fost categoric condamnată ca procedare învechită, neştiinţifică, inutilă, frivolă. Serios şi ştiinţific e să afli bine-bine câte amante a avut omul-poet, şi care, şi cum, şi când, şi unde, şi de câte ori, şi cât timp... Sau să vezi cum se potrivesc sau nu se potrivesc figurile închipuite de literat cu oamenii şi cu regimul societăţii respective, să găseşti oarecum cheia istorică a operei. În chipul acesta s-a întronat o grosolană confuzie în privinţa obiectului specific, al teoriei şi istoriei artei, şi s-a ajuns a nu se mai întreba ce e opera de artă, a nu se mai simţi structura ei distinctivă: a fost o vreme de obtuzitate estetică remarcabilă, şi un paradis fără gard, nici paznici pentru diletanţii care îşi închipuiau că au viaţă şi mai ales amoruri interesante.

Curentul istoric şi psihologic a fost atât de uluitor, încât lungă vreme a uitat lumea să întrebe: de ce adică ar fi numaidecât frivol şi inutil să cauţi a înţelege cum e făcută o lucrare de artă în ea însăşi, s-o clasezi şi s-o judeci în legătură cu instinctele propriu artistice, cu mijloacele pe care le-a lăsat tradiţia genului şi cu particularităţile talentului pe care-l avem în vedere?... Şi de unde urmează că evaluarea estetică e o procedare definitiv învechită sau poate chiar inferioară? E cumva absolut mai uşor, şi deci frivol, să analizezi o procedare artistică a lui Eminescu decât să aduni citate pentru a arăta ce vede orice prost că Eminescu e pesimist, şi a combina explicaţii din mahalagisme biografice şi banalităţi istorice?

Înainte de a căuta explicări unei opere de artă n-ar fi rău, desigur, să arătăm ce e acea operă, cum e făcută, din ce întenţii artistice e născută, cu ce mijloace artistice e realizată, ce e în ea, ca artă, individual şi ce e tradiţional. Căci nu melancolia, nu ideile reacţionare, nu femeia cu braţe subţiri şi reci, nici budismul, nici dragostea de trecutul naţional sunt arta lui Eminescu. Domnişoara Miţa şi domnul Mitică sunt singurele tipuri de cititori cărora li se poate ierta asemenea confuzie din topor; totuşi, prestigiul metodelor ştiinţifice, ori istorice, ori psihologice a fost atât de orbitor, încât au făcut-o posibilă la cititori care nu erau nici domnişoara Miţa, nici domnul Mitică. Şi atât de puţin sensibilă e încă lumea la tot ce e intenţie şi procedare specific artistică, încât s-au întrebat oamenii dacă Roş, galben şi dibastru sau Manechinul sentimental sunt ori nu izvoare utilizabile pentru istoria societăţii româneşti, şi s-au supărat chiar, mi se pare, că operele acele nu tratează serios realitatea istorică, sufletească, umană, naţională etc.

Câtă vreme opera de artă nu e lămurită în structura ei specifică, explicaţiile care se vor da nu explică o operă de artă, ci un cuprins ideologic şi sentimental. E simplist şi e din topor să iei întâmplătorul cuprins pesimism, erotică bolnavă, idei conservatoare... sau orice alte necazuri sau bucurii ale unui cetăţean, oricare ar fi el şi oricum vei fi aflat d-ta de ele, drept operă de artă. E în adevăr un minimum de înţelegere care se cere aici: să deosebeşti instinct, intenţii şi structură artistică în mijlocul unor complexe intelectuale, să le deosebeşti prin natura şi dispunerea simboalelor în care ţi se prezintă acele complexe; să prinzi de veste, în sfârşit, că un rând, o strofă de Eminescu se deosebeşte doar (şi d-ta, dacă îţi baţi puţin capul, trebuie să simţi că se deosebeşte) de o piftie oarecare de idei pesimiste, chiar dacă cel ce ţi-o oferă cunoaşte înţelepciunea lui Buda înzecit mai complet decât Eminescu. Altfel rămâne numai atât: fiindcă, din întâmplare, unul Eminescu a scris pe româneşte idei pesimiste, conservatoare şi aşa mai departe, atunci ai d-ta document scris despre pesimismul românesc, şi exploatezi documentul cum îţi convine. Dar aceasta înseamnă, mi se pare, c-ai trecut mult prea distrat pe lângă poezia lui Eminescu, că mintea d-tale prea se risipeşte lacom după idei şi deosebeşte foarte slab lucrurile unele de altele.

Fără îndoială, metoda istorică şi psihologică sunt abuzive, probabil prin exces de popularizare. Aplicările acestei metode au ajuns să escamoteze şi arta, şi teoria artei. Şi, după cum era logic, artiştii au refuzat să accepte atotputernicia acelor procedări, au denunţat aplicaţiile lor deplasate şi obtuze, au dat chiar exemplu de analiză specific estetică. Flaubert şi aşa-numiţii artişti literari, Fromentin şi câţiva pictori impresionişti, dramaturgul Otto Ludwig, pictorul Whistler şi sculptorul Hildebrand, arhitectul Godfried Semper, muzicantul Hanslick au clarificat energic specificitatea artei, arătând că ea trebuie înţeleasă şi judecată în mod propriu, hotărât de propria ei natură. Şi istoricii, şi criticii de artă au sfârşit prin a înţelege.

Publicul încă n-a început să ia bine seama. E adevărat că analiza estetică poate fi o lucrare subtilă şi aducătoare de idei ingenioase, dar greu poate fi amuzantă. E deci nepopulară prin natură. Analiza estetică este meşteşug ingrat. Multor artişti le e foarte antipatic, din motive diverse, să li se cerceteze marfa la laborator; ar vrea, poate, oamenii să o strecoare fără vamă. Iar publicul se amuză numai dacă-ţi baţi joc cu haz de persoana artistului, şi nu vrea să fie încurcat şi obosit cu vreo cercetare atentă a operei, adică a tehnicii sale. Din contra, dacă lungeşti vorba despre cerul Greciei, despre Versailles şi viaţa de curte, despre ţăranii, boierii, arendaşii şi micii burghezi români, despre amantele lui Goethe, despre les petites femmes3 ale lui Sainte-Beuve, despre ce se întâmpla între neistovita idealistă George Sand şi solidul doctor Pagello în cămăruţa de lângă odaia bolnavului Musset poţi fi sigur că cititorul, oricare şi cât mai oricare, te va binecuvânta că-i dai informaţii profitabile culturii sale personale şi că ai făcut să-i sticlească ochii de omenesc apetit pentru cele omeneşti.