Încercări de precizie literară:Mahalagism și critică de artă

Salt la: navigare, căutare
Mahalagism și critică de artă de Paul Zarifopol
(Încercări de precizie literară)


Librăria pariziană, deci numaidecât și cea bucureșteană, oferă de câteva luni maldăre de biografii. Cu deosebire ispititoare este acum istorisirea întâmplărilor amoroase ale răposaților sau răposatelor ilustre: la vie amoureuse de1... este titlul unei delicioase serii care lasă gura apă cititorilor și cititoarelor foarte tinere și, se înțelege, celor sur le retour.

De vreo douăzeci de ani, câțiva literați curioși, dar serioși s-au înverșunat asupra vieții lui Sainte-Beuve, cu nemiloasă atenție pentru capitolul erotic al existenței criticului. Era de prevăzut. Maestrul care consacrase în chip exemplar indiscreția biografică, trebuia să plătească odată posterității cu propria lui biografie inaugurarea metodei. Pe cât știu, familia Sainte-Beuve e astăzi stinsă; despre partea aceasta scrutătorii aveau dar libertate fără margini. Nu tot așa stă lucrul cu familia Hugo, așa încât de partea aceasta cercetările au trebuit înfrânte. Totuși, s-a aflat destul pentru ca să fie mulțumiți și cei mai lacomi de psihologia iatacului. Încă de mult, de la publicarea corespondenței lui Flaubert, mai ales din scrisorile lui către și de la George Sand, se aflase că Sainte-Beuve fusese un vajnic vânător de fuste, până la dizgrațiozitățile senile care încoronează clasic asemenea cariere.

Frumoasă nu e biografia lui amoroasă; divulgarea ei dă însă, mi se pare, o satisfacție logică celor care găsesc oarecare cusururi metodei sale de studii literare.

* * *

Renașterea adusese o viață literară de o vigoare nepomenită în cetățile europene medievale. Concurența literară se făcea, pe atunci, lesne violentă; rivalitatea era adesea brutală, și eruditul Charles Nisard a strâns în două considerabile volume bucăți alese din injuriile pe care și le aruncau umaniștii când se certau de la explicarea unui vers latin sau pentru fixarea unei date istorice.

Și, fără îndoială, batjocurile loveau, fără omenie sau scrupul logic, viața privată a adversarului. Sub influența curților și a saloanelor, tonul polemicii, ca și al întregii producții literare, s-a temperat și subțiat. Dar trebuie ținut minte că, din invectiva grosolan personală în maniera vechilor umaniști, se văd încă urme destule la Boileau și la Voltaire; și până la sfârșitul epocii clasice certurile literare nu uită de tot violențele barbare de la origini.

Alături și, orișicum, deasupra injuriei și a mahalagismului necumpănit se născuse din doctrina umanistă o critică estetică, pueril pedantă la început, mai pe urmă inteligentă, deși tot școlărește strâmtă, așa cum o vedem la Boileau, la continuatorii lui francezi și la imitatorii din celelalte țări europene. Însă, naiv dogmatică cum era și cu înguste idei estetice, critica aceasta avea totuși justificarea inteligentă și onestă că trata opera de artă ca operă de artă ori cel puțin cuprindea în ea statornica indicație că arta trebuie să fie întâi de toate considerată ca artă. Acestui dogmatism estetic i-au pus capăt romanticii, sub steagul și în interesul cărora s-a popularizat așa-numita metodă istorică.

Formele de artă aveau de acum încolo să fie tratate relativist și explicate prin caracterul etnic sau istoric al națiunilor și societăților respective. Cât n-a dărâmat istorismul romantic din vechea teorie și critică estetică a isprăvit să ruineze naturalismul. Înțeleg: spiritul și metoda științelor naturale. Astfel s-au născut fiziologiile în disciplinele morale: fiziologia artei, a literaturii, a geniului, a liricii... Se înțelege că biografia artiștilor capătă atunci o însemnătate exagerată: viața ajunge să mascheze opera. Opera, s-a zis, e totdeauna o confesiune deghizată pe care criticul are s-o descifreze raportând-o cât mai amănunțit la viața particulară a scriitorului.

Sainte-Beuve s-a făcut maestrul biografiei psihologice, al fiziologiei spiritelor. Taine, inspirat de glorioșii Hegel și Stendhal, pe care cu venerație îi mărturisește ca învățători, dar și de obscurul și romanticul istoric al picturii olandeze și flamande, Alfred Michiels, pe care nu-l mărturisește, ajunge reprezentantul ilustru și popular al explicării operei de artă prin mediul etnic și istoric în care a luat naștere. Aceste noutăți prin excelență științifice înfloriră neapărat în dauna oricărei încercări de analiză, clasificare și teorie specific estetică. Estetica ajunge un cuvânt și o idee compromisă și compromițătoare.

Sainte-Beuve invocă pentru critic dreptul de a introduce îndrăzneț, deși cu discreție, scalpelul pentru a cerceta persoana artiștilor și a-i da pe față slăbiciunile. Va pierde oare literatura, se întreabă maestrul, prin această procedare? Se poate; dar știința morală va câștiga. Într-acolo mergem fatal. Chestiunea de gust nu se mai poate pune izolat. Dacă aș avea vreo deviză, apoi n-ar putea fi decât adevărul, singur adevărul. Frumosul și binele să iasă la capat cum vor putea. Nu cred că este exagerat să zicem că, adeseori, sub cuvânt de istorie naturală și fiziologie a spiritelor și talentelor, neobositul iscoditor de vieți (și cu atât mai mult nenumăratele și măruntele sale maimuțe) a făcut mahalagism distractiv, câteodată poate instructiv, nu totdeauna discret pe socoteala scriitorilor, și cu lăcomie manifestă pentru viața sexuală a celor pe care binevoia să-i disece... Avea slăbiciune mare pentru acest paragraf, în toate direcțiile. Nu rareori biograful fiziolog diseca viața oamenilor pe care-i frecventase intim: cartea lui despre Chateaubriand și grupul său literar fusese un început caracteristic și spinos. E meritul ca și păcatul psihologilor să comită nedelicatețe cu mai multă sau mai puțină grație științifică; și, romancier, critic ori poet, psihologul operează bucuros prin aluzie și e totdeauna în risc să scrie cărți cu cheie, adică mahalagism cu tâlc, agrementat prestigios cu generalități științifice. În zilele noastre Sainte-Beuve a fost și continuă a fi tratat după metoda ilustrată de dânsul și urmașii dovedesc că au învățat-o serios... E ciudat și hazliu de văzut că, acum șaizeci de ani, Taine, admirator respectuos al lui Sainte-Beuve și al științificelor și necruțătoarelor metode, s-a supărat ca o cucoană nervoasă pentru niște inocente indiscreții științifice ale fraților Goncourt care aveau numai neajunsul că îl priveau pe Taine personal.

Metoda psihologic-biografică și cea istorică, numită mai târziu (și cu deosebire în țările latine) sociologică, au exercitat autoritate glorioasă și absolută. Ele au vulgarizat un nou dogmatism: s-a hotărât, ca de la sine înțeles, că opera de artă în ea însăși e fenomen secundar, și nu importă decât ca document biografic sau de istorie socială. S-a suprimat analiza structurii artistice; sau asemenea analiză a fost categoric condamnată ca procedare învechită, neștiințifică, inutilă, frivolă. Serios și științific e să afli bine-bine câte amante a avut omul-poet, și care, și cum, și când, și unde, și de câte ori, și cât timp... Sau să vezi cum se potrivesc sau nu se potrivesc figurile închipuite de literat cu oamenii și cu regimul societății respective, să găsești oarecum cheia istorică a operei. În chipul acesta s-a întronat o grosolană confuzie în privința obiectului specific, al teoriei și istoriei artei, și s-a ajuns a nu se mai întreba ce e opera de artă, a nu se mai simți structura ei distinctivă: a fost o vreme de obtuzitate estetică remarcabilă, și un paradis fără gard, nici paznici pentru diletanții care își închipuiau că au viață și mai ales amoruri interesante.

Curentul istoric și psihologic a fost atât de uluitor, încât lungă vreme a uitat lumea să întrebe: de ce adică ar fi numaidecât frivol și inutil să cauți a înțelege cum e făcută o lucrare de artă în ea însăși, s-o clasezi și s-o judeci în legătură cu instinctele propriu artistice, cu mijloacele pe care le-a lăsat tradiția genului și cu particularitățile talentului pe care-l avem în vedere?... Și de unde urmează că evaluarea estetică e o procedare definitiv învechită sau poate chiar inferioară? E cumva absolut mai ușor, și deci frivol, să analizezi o procedare artistică a lui Eminescu decât să aduni citate pentru a arăta ce vede orice prost că Eminescu e pesimist, și a combina explicații din mahalagisme biografice și banalități istorice?

Înainte de a căuta explicări unei opere de artă n-ar fi rău, desigur, să arătăm ce e acea operă, cum e făcută, din ce întenții artistice e născută, cu ce mijloace artistice e realizată, ce e în ea, ca artă, individual și ce e tradițional. Căci nu melancolia, nu ideile reacționare, nu femeia cu brațe subțiri și reci, nici budismul, nici dragostea de trecutul național sunt arta lui Eminescu. Domnișoara Mița și domnul Mitică sunt singurele tipuri de cititori cărora li se poate ierta asemenea confuzie din topor; totuși, prestigiul metodelor științifice, ori istorice, ori psihologice a fost atât de orbitor, încât au făcut-o posibilă la cititori care nu erau nici domnișoara Mița, nici domnul Mitică. Și atât de puțin sensibilă e încă lumea la tot ce e intenție și procedare specific artistică, încât s-au întrebat oamenii dacă Roș, galben și dibastru sau Manechinul sentimental sunt ori nu izvoare utilizabile pentru istoria societății românești, și s-au supărat chiar, mi se pare, că operele acele nu tratează serios realitatea istorică, sufletească, umană, națională etc.

Câtă vreme opera de artă nu e lămurită în structura ei specifică, explicațiile care se vor da nu explică o operă de artă, ci un cuprins ideologic și sentimental. E simplist și e din topor să iei întâmplătorul cuprins pesimism, erotică bolnavă, idei conservatoare... sau orice alte necazuri sau bucurii ale unui cetățean, oricare ar fi el și oricum vei fi aflat d-ta de ele, drept operă de artă. E în adevăr un minimum de înțelegere care se cere aici: să deosebești instinct, intenții și structură artistică în mijlocul unor complexe intelectuale, să le deosebești prin natura și dispunerea simboalelor în care ți se prezintă acele complexe; să prinzi de veste, în sfârșit, că un rând, o strofă de Eminescu se deosebește doar (și d-ta, dacă îți bați puțin capul, trebuie să simți că se deosebește) de o piftie oarecare de idei pesimiste, chiar dacă cel ce ți-o oferă cunoaște înțelepciunea lui Buda înzecit mai complet decât Eminescu. Altfel rămâne numai atât: fiindcă, din întâmplare, unul Eminescu a scris pe românește idei pesimiste, conservatoare și așa mai departe, atunci ai d-ta document scris despre pesimismul românesc, și exploatezi documentul cum îți convine. Dar aceasta înseamnă, mi se pare, c-ai trecut mult prea distrat pe lângă poezia lui Eminescu, că mintea d-tale prea se risipește lacom după idei și deosebește foarte slab lucrurile unele de altele.

Fără îndoială, metoda istorică și psihologică sunt abuzive, probabil prin exces de popularizare. Aplicările acestei metode au ajuns să escamoteze și arta, și teoria artei. Și, după cum era logic, artiștii au refuzat să accepte atotputernicia acelor procedări, au denunțat aplicațiile lor deplasate și obtuze, au dat chiar exemplu de analiză specific estetică. Flaubert și așa-numiții artiști literari, Fromentin și câțiva pictori impresioniști, dramaturgul Otto Ludwig, pictorul Whistler și sculptorul Hildebrand, arhitectul Godfried Semper, muzicantul Hanslick au clarificat energic specificitatea artei, arătând că ea trebuie înțeleasă și judecată în mod propriu, hotărât de propria ei natură. Și istoricii, și criticii de artă au sfârșit prin a înțelege.

Publicul încă n-a început să ia bine seama. E adevărat că analiza estetică poate fi o lucrare subtilă și aducătoare de idei ingenioase, dar greu poate fi amuzantă. E deci nepopulară prin natură. Analiza estetică este meșteșug ingrat. Multor artiști le e foarte antipatic, din motive diverse, să li se cerceteze marfa la laborator; ar vrea, poate, oamenii să o strecoare fără vamă. Iar publicul se amuză numai dacă-ți bați joc cu haz de persoana artistului, și nu vrea să fie încurcat și obosit cu vreo cercetare atentă a operei, adică a tehnicii sale. Din contra, dacă lungești vorba despre cerul Greciei, despre Versailles și viața de curte, despre țăranii, boierii, arendașii și micii burghezi români, despre amantele lui Goethe, despre les petites femmes3 ale lui Sainte-Beuve, despre ce se întâmpla între neistovita idealistă George Sand și solidul doctor Pagello în cămăruța de lângă odaia bolnavului Musset poți fi sigur că cititorul, oricare și cât mai oricare, te va binecuvânta că-i dai informații profitabile culturii sale personale și că ai făcut să-i sticlească ochii de omenesc apetit pentru cele omenești.