În întuneric
De la Wikisource
| În întuneric de Alexandru Vlahuţă |
| Publicată în Vieaţa, an II, nr. 7, 26 martie 1895 |
Pe-o prăpastie mă legăn,
Atîrnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
Între vis şi adevăr:
Dar mă-nec în întuneric,
Căutînd să mă-nţeleg.
Cum aş vrea de tot trecutul
Gîndurile să-mi dezleg!
Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniştit, nimic nu sparg.
Şi mi-i dragă casa asta:
E-un mormînt curat şi larg,
Unde lucrurile mute
Ar avea atît de spus !...
Ah, a fost aici viaţă,
Dragoste... Unde s-au dus?
Nu-s nebun, deşi văd bine
C-aş avea cuvînt să fiu
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... şi nu mă ştiu.
Cine m-a strigat pe nume?
Niminea... Mi s-a părut....
Glasul cui să mă mai cheme?
Umbra cui s-o mai sărut?
Dar ce tropot se aude?
E vrun călăreţ grăbit.
Drept în faţa casei mele
Călăreţul s-a oprit !...
Vine moartea la fereastră,
Şi cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deştepte...
A, de-ar fi adevărat !
