În întuneric

În întuneric de Alexandru Vlahuță

Publicată în Vieața, an II, nr. 7, 26 martie 1895

Pe-o prăpastie mă legăn,
Atîrnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
Între vis și adevăr:

Dar mă-nec în întuneric,
Căutînd să mă-nțeleg.
Cum aș vrea de tot trecutul
Gîndurile să-mi dezleg!

Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniștit, nimic nu sparg.
Și mi-i dragă casa asta:
E-un mormînt curat și larg,

Unde lucrurile mute
Ar avea atît de spus !...
Ah, a fost aici viață,
Dragoste... Unde s-au dus?

Nu-s nebun, deși văd bine
C-aș avea cuvînt să fiu
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... și nu mă știu.

Cine m-a strigat pe nume?
Niminea... Mi s-a părut....
Glasul cui să mă mai cheme?
Umbra cui s-o mai sărut?

Dar ce tropot se aude?
E vrun călăreț grăbit.
Drept în fața casei mele
Călărețul s-a oprit !...

Vine moartea la fereastră,
Și cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deștepte...
A, de-ar fi adevărat !