Înțelepciunea lui Solomon

Salt la: navigare, căutare
Înțelepciunea lui Solomon
de Constantin Stamati


Deșertăciunea deșertăciunilor,
toate sunt deșertăciuni.
În tânăra floare a tinerei vârste,
Gustăi fericirea unui amor fraged;
Dar vai! veșteziră amabila floare,
Ce-mi mângâia ochii cu-a sa frumusețe!
Deci pierind ca visul acea fericire,
Am zis: și amorul e deșertăciune!
Când eram în vârstă am iubit răsfățul,
Am iubit averea, mă desfătam dulce;
Dar tocmai atuncea când trăiam mai bine,
Supărări, urâtul îmi amără viața;
Deci la bătrânețe m-am lăsat de toate,
Și am zis: răsfățul e deșertăciune!
Am căutat drumul să afl-adevărul,
Am vrut să știu cursul ființelor toate,
Dar este dat nouă ca să aflăm cheia
Misterului lumii pentru omenire?
Când mințile noastre sunt părere numai,
Și învățătura — o deșertăciune.
De ce se dă nouă glorie, putere.
Când n-avem putere pe a noastre soarte,
Și pe-a noastre inimi s-avem stăpânire?
Apoi suntem oare în starea aceea
S-alinăm durerea altora ce sufăr?
Deci și soarta noastră e deșertăciune!
În palaturi mândre, din chedru durate,
În grădini frumoase, verzi și răcoroase,
Pe moile brațe sirenilor mele,
Ascultam rostirea amorului fraged...
Simțeam însă ură și scârbă de viață,
Căci sufletul nostru mulțumit nu este,
Dacă el o dată se încredințază
Că și desfătarea e deșertăciune.
Nu puteam pricepe a mea mâhniciune,
Și ca să-nceteze, m-am dedat cu totul
Miniștrilor curții să mă măgulească;
Dar laude, pompe, obosindu-mi gustul,
Puteam să simt, oare, vreo mulțumire,
Când și lingușirea e deșertăciune?
M-am silit să aflu a omului fire,
Am aflat, vai mie! Vai de a lui soartă!
Inima lui plină de mârșave pofte,
Și de răutate fără de măsură.
Căci el dușmănește atât pe-ai săi dușmani,
Cât și pe prieteni și pe sine însuși;
Dar ș-a lui cruzime e deșertăciune.
Acolo săracul amar lăcrimează,
Aici în județe osândesc dreptatea,
Acolo cu glorie cinstesc nătărăul,
Aici pentru cel rău înflorește roza,
Celui bun răsar spini și mărăciune,
Încât pentru dânsul îi temniță lumea,
Dar și nedreptatea e deșertăciune.
Mai încolo râde și necredincioasa,
Când plânge, suspină acel ce-au amat-o,
Ea, iubind pe altul, i-au jurat credință...
Dar apoi ș-acela pe dânsa o lasă.
Și pe dânsul iarăși alta îl înșeală.
Spuneți dar, amorul nu-i deșertăciune?
Veninoși zavistnici hulesc totdeauna
Merite, talente, iar faptele bune
Sunt rău răsplătite și nesocotite.
De faceți și bine, cu rău plătesc vouă,
Căci inimi de piatră nu pot avea milă,
Dar și răutatea e deșertăciune!
Și apoi noi însuși în ticăloșie,
Trăind dorim, cerem să câștigăm multe,
Le avem, și-ndată altele mai cerem,
Așteptând să moară clironomii noștri,
Și ei iar, din contra, vor a noastră moarte,
Când și avuția e deșertăciune!
Deci pe acest luciu a mării vieții,
Ne zbuciumăm groaznic în putrede luntre,
Înotăm cu frică, prin furtuni și neguri,
Și tragem de vâsle s-ajungem la țărmuri,
Dar vântul se-ntartă, sfarmă luntrișoara,
Și-n hiola mării ne aflăm mormântul,
Apoi viața noastră nu-i deșertăciune?
Omeneasca minte este de tot oarbă,
Măcar că strămoșii ni se par filosofi,
Și măcar că însuși silim să-i ajungem.
Știința lor însă de la noi se pierde,
Și a noastră iarăși după noi se uită,
Și tot acea soartă pe urmași așteaptă,
Căci și-nvățătura e deșertăciune.
Nimică sub soare nou acum nu este,
Căci ce este astăzi au fost de când lumea.
Și mai înainte s-au vărsat mult sânge,
Și mai înainte plângea amar omul,
Și mai înainte am fost jocul soartei,
Speranței deșarte, patimelor jertfe,
Căci toate aceste sunt deșertăciune.
Împărat și sclavul, înțeleptul, timpul,
Cel fără de lege și neprihănitul,
Vor pieri ca umbra toți deopotrivă,
Și pe toți înghite tot un mormânt rece,
Căci și omenirea e deșertăciune.
Câmpul înflorește pentru om și tigru,
Un pământ hrănește pe neânduratul,
Și pe-acel ce-ajută văduva, sărmanul,
Și tot un mușchi crește pe a lor morminte,
Căci omul și fiara tot un pământ este,
Deci și diferența e deșertăciune.
Mândria ta, vâlfa, fapte strălucite,
Monumenturi scumpe nu folosesc ție,
Căci murind te uită rudele, amicii,
Și nici vin să vadă unde ți-i mormântul,
Căci ca un vis toate sunt deșertăciune.
Dar oricât ne-nșeală lumea și chiar viața,
Noi tot vroim încă să trăim în lume,
Și cât de deșarte sunt pompele toate,
Noi le dorim însă cu mare căldură,
Făr-a ne pricepe că-s deșertăciune.
Și ce nu se cade iubim cu căldură,
Și ce nu se poate căutăm și cerem,
Chiar ca și copiii, dorim jucărele...
O, om ticăloase, vai de a ta viață!
Tu petreci în lume amăgit de patimi,
Și mori în durere, căindu-te foarte,
Negândind că lumea e deșertăciune.
Deci dar, moarte, tu ești noastra fericire,
Tu ești picătura ce-ndulcești amarul,
Și potoli furtuna chinurilor noastre!
Pe tine te-așteaptă inimi întristate,
Ce sunt înșelate de speranți deșarte,
Și mult sfâșuite de dureri cumplite.
Dar ce va fi oare după moartea noastră?
Înțelepții lumii nu pot ști aceasta,
De mormântul este finitul a toate,
Sufletul de piere ca la animale.
Sau zboară în ceruri, în lăcașuri sânte?
Misterul acesta nime nu-l pătrunde.
Atotcreatorul au făcut pe vierme,
Ca pe noi, pe dânsul el îl ocrotește,
Și lui, ca și nouă, el au dat simțire,
Ca noi el se naște, ca noi își dă blescul (răsuflare).
Unde-i al său suflet? Ș-al tău unde este,
Omule deșarte? Simțirile-ntr-însul
Pier ca și în tine, deci ce-aștepți tu oare?*
Dar cine gândește la aceste toate?
Scumpul grămădește avuție multă,
Ca când în eternuri are să trăiască;
Cu marea se luptă speculantul lacom,
Aducând covoare de la Tir și Indii,
Pentru desfătarea avuților trufași,
Când milionarul moare ca săracul...
Pe mișel, cel tare cumplit împilează,
Căci în mâini el are trăsnete și fulger,
Fruntea lui ajunge până sus la nori,
Tună și detună, zguduie pământul,
Cești pământești însă, demizei în grabă,
Pier ca și o umbră, se prefac în țărnă.
Tinerețea este chiar ca și o roză,
Are multe grații, a ei frumusețe,
Însă ea nu este decât o nălucă,
Căci cereasca floare în pripă se trece;
Așa și fecioara moare tinerică,
Amatul ei jalnic lângă mormânt trece,
Stă câtva, se uită și se duce-n lături.
Într-acest fel toate trec într-o clipală...
Armonia dulce, a arfei acorduri
Vor muți în secoli pentru-a mea ureche,
Când în trup odată se stinge viața,
Și-n nerve se-ncheagă recele meu sânge.
Va trece lumescul răsfăț de la mine,
Vinul și nectarul Libanului dulce
Nu vor fi în stare să-mi gâdile gustul;
Bătrânețea pleacă la pământ grumazul,
Pășesc cu-ntristare spre mormântul rece...
Femei mult amate, a cărora brațe
Au fost ca un leagăn desfătărei mele,
Eu vă las cu pace, așa au vrut soarta,
Amorul să trăiască etern de la mine
Și să nu-nflorească nici odinioară
Primăvara dulce pentru bătrânețe.
Iar tu, o, iubite tinere, grăbește
De culege vara florile frumoase,
Căci tânăra vârstă un dar ceresc este.
Petrece dar timpul în zăbavi plăcute,
Căci și desfătarea e a ta stihie,
Și ea migăiește tinerele zile.
Fii cu înțelepții amic bun și frate,
Și stă la ospețe cu dânșii în vorbă,
Iar când vezi pe ceruri luna mângâioasă
Plutind printre stele către miez de noapte,
Du-te de te culcă în trufașe brațe,
Și cât ești pe ele uită înțelepții.
Eu îți zic: iubește însă cu măsură,
Căci sexul amabil ades ne înșeală,
Deci iubind te-nvață a deziubi iarăși...
Căci orișice patimi, feblețe, deprinderi
Trebuiesc supuse omului cu minte,
Ca numai nebunii lanțul lor să-l poarte.
Iertat este nouă să căutăm chipuri
Fericirii noastre, nefăcând rău, însă,
Celui de aproape, și cu cumpătare
Să ispitim bine: ce este minciuna?
Ce este-adevărul? Căci acest fel numai
Cugetele noastre nu pot să greșească.
Nu fiți la nimică aspri peste samă,
Iertați nătărăii îngâmfați și mândri,
Iertați neînvățații, iubitori de sine,
Și făr’ de mânie cu greșiții voștri,
Căci aceste fapte sunt gloria voastră,
Iar acele rele, hulă și ocară.
Iertând slăbiciunea celor cu prihane,
Vă vor iubi cei slabi cu inimi curate;
Și ce avem, oare, mai sacru în lume
Ca bunavroință a fraților noștri?
Și care om, oare, n-au căzut vreodată,
Când și înțelepții învățători lumii,
S-au luptat de patimi, s-au smintit de ele?
Și-n comun fă bine celor mai răi oameni,
Precum creatorul pe toți miluiește,
Căci lăudat este ca să te iubească
Nemulțumitorii, fără s-aștepți plată
Și făr’ să te lauzi că le-ai făcut bine.
Omului cel mare răzbunare este
Mulțumitul cuget că au făcut bine;
El știe că răii sunt dușmani de moarte
Facerei de bine și celui cu minte.
A lor săgeți însă nu pot să rănească
Onestul său suflet, având scutar tare,
Pe înțelepciune și nepătat cuget.
Tu asculți aceste și oftezi odată,
Și apoi uiți iarăși sfaturile mele,
Căci lumea înșeală, cugetul orbește...
Viind, însă, ora cea mai de pe urmă,
Vei gândi la mine, la a mele sfaturi...
Cu toate aceste, nu uita, amice,
Că în lume toate sunt deșertăciune!